La o lecturare mai atentă a acestui proiect rezlizezi însă că totul sună ca o glumă, ca o ştire sforăitoare cu care, probabil, urmează să se mândrească (în situaţia în care acesta va deveni şi lege) mai sus amintitul minister multă vreme de aici în colo: “Uitaţi ce am făcut noi pentru tinerii noştri! Ce şansă formidabilă le dăm! Cum să îşi mai dorească în aceste condiţii să plece la muncă peste hotare?!”

Ca la orice beneficiu pe care ţi-l dă statul român, te aştepţi ca acesta să vină însoţit şi de o serie de obligaţii. Însă, având în vedere segmentul căruia i se adresează proiectul de lege, te-ai gândi că acestea or să fie puţine la număr şi uşor de îndeplinit. Doar se vrea sprijinirea tineretului întreprinzător! Surpriză… nu numai că nu este aşa, dar sunt şi restrictive, ducând la concluzia că nu rentează deloc să-ţi înfiinţezi o “firmă starter”.

Şi de ce mi-aş înfiinţa eu una? A… da, pentru că sunt scutită de la plata impozitului pe profit timp de 3 ani – ceea ce e minunat – având în vedere că trebuie să reinvestesc tot profitul obţinut. Până la urmă de ce aş vrea să iau şi eu la finele anului dividende ca toţi ceilalţi, când am posibilitatea să fiu angajată în firma mea şi pot trăi liniştită din salariu? Nu de alta, dar dacă nu mă angajez, din ce îmi voi asigura traiul necesar vieţii de zi cu zi? Ba mai mult, statul mă scuteşte şi de plata impozitului pe salarii (sumă de altfel exorbitant de mare) pentru maxim 3 angajaţi (oare eu ca angajată mă încadrez aici?). Trai nineacă pe banii babachii! Colac peste pupază, sunt obligată să îmi blochez şi 5000 euro în capitalul social, conform proiectului actual.

Şi dacă până acum nu eram pe deplin convinsă dacă să-mi înfiintez sau nu o “firmă starter”, finalul proiectului de lege m-a determinat în mod fără echivoc să demarez proiectul şi anume: “În situaţia în care, prin încălcarea prevederilor legii, firma starter a beneficiat în mod necuvenit de facilităţi acordate în temeiul prezentei legi, societatea este obligată să restituie deîndată şi cu precădere contravaloarea integrală a acestora, plus dobânda legală calculată de la data obţinerii de facilităţi, până la data restituirii integrale a contravalorii acestora”. Uh, ce bine că nu s-au gândit să ceară eventual dobândă penalizatoare, daune-interese, comision de acordare (facilităţi) sau alte sume de bani că am vrut să mă lansez în afaceri…

Pentru o mai profundă informare aveţi aici şi proiectul de lege aşa cum l-a gândit Ministerul pentru IMM-uri.

Noţiune.

Locaţiunea este un contract prin care o persoană , numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie.

Locaţiunea lucrurilor este un contract prin care una din părţile contractante se îndatoreşte a asigura celeilalte folosinţa unui lucru, pentru un timp determinat, contra unui preţ determinat.

Obiectul contractului de locaţiune este lucrul închiriat. Lucrul închiriat – total sau parţial – poate fi un lucru mobil sau imobil.

Deasemenea, lucrul închiriat poate fi un bun corporal sau incorporal (de exemplu dreptul de proprietate industrială), dar în toate cazurile cu condiţia să nu se distrugă sau să nu se consume prin folosinţă conform destinaţiei după natura obiectului sau conform destinaţiei stabilită prin acordul părţilor.

Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă. În caz de nerealizare a lucrului viitor se va angaja răspunderea locatorului potrivit regulilor generale.

Preţul pe care locatorul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului se numeşte chirie. Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp (ziua, luna, anul etc) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.

Sub sancţiunea nulităţii, chiria trebuie să fie sinceră şi serioasă. Dacă chiria a fost prevăzută fictiv sau lucrul a fost închiriat în schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locaţiune ci un comodat, dacă condiţiile acestui contract au fost îndeplinite şi lucrul a fost predat.

[sus]

Obligaţiile locatorului.

Toate obligaţiile locatorului decurg din esenţa contractului de locaţiune, care constă în a asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata contractului (obligaţia de a face). Pentru a asigura folosinţa lucrului, locatorul este obligat să predea şi să menţină lucrul în stare de întrebuinţare şi să-l garanteze pe locatar detulburările provenite din propria sa faptă, de la terţi şi din viciile lucrului.

Pentru a asigura folosinţa lucrului, potrivit art. 1420 Cod civil, locatorul are trei obligaţii principale:

• obligaţia de a preda lucrul;
• obligaţia de a menţine lucrul în stare de întrebuinţare;
• obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse.

[sus]

Obligaţiile locatarului.

Locatarul are următoarele obligaţii:

• de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei sale;
• de a plăti chiria convenită;
• de a restitui lucrul la încetarea contractului;
• de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor;
• de a răspunde pentru incendii (pentru locatarul unei clădiri);

[sus]

Încetarea locaţiunii.

Pe lângă încetarea convenţională (prin acordul părţilor, conform regulilor generale prevăzute prin actele juridice civile), legea prevede următoarele cauze de încetare a contractului de locaţiune:

• denunţarea unilaterală;
• expirarea termenului;
• rezilierea pentru neexecutare;
• pieirea lucrului;
• desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului;
• înstrăinarea lucrului închiriat, dacă există clauză specială în acest sens.

[sus]

Cazuri de nulitate absolută.

Atrag nulitatea absolută a contractului de locaţiune următoarele cauze:

1.încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, în cazurile:

• nerespectării unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, cum este cea stabilită de art. 1309 C. Civ.;
• lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954;

2.lipsa totală a consimţământului, cum este şi cazul erorii – obstacol (error in negotio şi error in corpore);
3.nevalabilitatea obiectului actului juridic;
4.când lipseşte cauza ori ea este ilicită sau imorală;
5.nerspectarea formei cerută ad validitatem;
6.lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
7.încălcarea ordinii publice;
8.frauda legii.

[sus]

Ordonanţa de Urgenţă nr. 42/2009 modifică articolul 373^1 din Codul de procedură Civilă şi anume: “cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, daca legea nu prevede altfel. Acesta, de îndata, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv. Asupra cererii de încuviinţare, preşedintele instanţei de executare se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac.”

Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

Noţiune.

Legea nr. 219/1998 a concesiunii, conturează conceptual de concesiune stipulând că operaţiunea de concesionare se face în baza unui contract prin care o persoană, numita concedent, transmite pentru o perioada determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.

[sus]

Obiectul concesiunii.

Pot face obiectul unui contract de concesiune bunurile, activităţile sau serviciile publice din următoarele domenii:

1. transporturile publice;
2. autostrazile, podurile şi tunelurile rutiere cu taxa de trecere;
3. infrastructurile rutiere, feroviare, portuare şi aeroportuare civile;
4. construcţia de hidrocentrale noi şi exploatarea acestora, inclusiv a celor aflate în conservare;
5. serviciile poştale;
6. spectrul de frecvente şi reţelele de transport şi de distribuţie pentru telecomunicaţii;
7. activităţile economice legate de cursurile de ape naturale şi artificiale, lucrările de gospodărire a apelor aferente acestora, staţiile şi instalaţiile de măsurători hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor şi amenajările piscicole;
8. terenurile proprietate publica, plajele, cheiurile şi zonele libere;
9. reţelele de transport şi de distribuţie a energiei electrice şi termice;
10. reţelele de transport prin conducte şi de distribuţie a petrolului şi gazelor combustibile;
11. reţelele de transport şi de distribuţie publica a apei potabile;
12. exploatarea zăcămintelor minerale şi a substanţelor solide şi fluide;
13. exploatarea surselor termale;
14. resursele naturale ale zonei economice maritime şi ale platoului continental;
15. bazele sportive, locurile de recreere, instituţiile profesioniste de spectacole;
16. unităţile medico-sanitare, secţiile sau laboratoarele din structura acestora, precum şi serviciile medicale auxiliare;
17. activităţile economice legate de punerea în valoare a monumentelor şi siturilor istorice;
18. colectarea, depozitarea şi valorificarea deşeurilor;
19. orice alte bunuri, activităţi sau servicii publice care nu sunt interzise prin legi organice speciale.

Nu fac obiectul concesiunii reglementate de Legea nr. 219/1998, bunurile, activităţile sau serviciile publice în privinta cărora nu exista autorităţi de reglementare, ale căror avize sunt obligatorii în ceea ce priveşte preţurile sau tarifele practicate de concesionari.

[sus]

Titularii concesiunii.

Conform art. 5 din Legea nr. 219/1998, au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei:

1. ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică sau privată a statului ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes naţional;
2. consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publica ori privată a judeţului, oraşului sau comunei ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes local.

Alineatul (2) al aceluiaşi articol, prevede ca poate avea calitatea de concesionar orice persoana fizică sau persoană juridică de drept privat, română ori străină.

În concluzie, calitatea de concesionar este compatibilă numai cu calitatea de persoană fizică sau juridică de drept privat, indiferent de naţionalitate, cu excluderea persoanelor juridice de drept public.

[sus]

Contractul de concesiune.

Contractul de concesiune se încheie între autoritatea cedentă şi particularul pe care l-a ales în mod liber, cu respectarea prevederilor legii, în termen de 30 de zile de la data la care concedentul a informat ofertantul despre acceptarea ofertei sale, dacă prin caietul de sarcini nu s-a stabilit altfel. Nerespectarea termenului prevăzut la art. 28 din Legea nr. 219/1998, poate atrage plata de daune-interese de către partea în culpă.

Refuzul ofertantului declarat câştigător de a încheia contractul de concesiune atrage după sine pierderea garanţiei depuse pentru participare, şi dacă este cazul, plata de daune-interese.

Contractul de concesiune cuprinde două părţi distincte :

• convenţia încheiată între părţi ;
• caietul de sarcini.

Contractul de concesiune va cuprinde clauze obligatorii, prevăzute în partea regulamentară, prevăzute în caietul de sarcini şi partea contractuală ce cuprinde clauze convenite de părţile contractante, în completarea celor din caietul de sarcini şi fără a contraveni obiectivelor concesiunii prevăzute în caietul de sarcini.

În toate cazurile contractul de concesiune va menţiona interdicţia pentru concesionar de a subconcesiona, în tot sau în parte, unei alte persoane obiectul concesiunii.

Contractul de concesiune va cuprinde şi clauze contractuale referitoare la împărţirea responsabilităţilor de mediu între concedent şi concesionar.

La expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv investiţiile realizate.

În contractul de concesiune trebuie precizate, în mod distinct, categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii, respectiv:

• bunurile de retur care revin de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului, la expirarea contractului de concesiune.
• bunurile de preluare care, la expirarea contractului de concesiune, pot redeveni concedentului, in măsura in care acesta din urma îşi manifesta intenţia de a prelua bunurile respective in schimbul plăţii unei compensaţii egale cu valoarea contabila actualizata, conform dispoziţiilor caietului de sarcini.
• bunurile proprii care, la expirarea contractului de concesiune, rămân in proprietatea concesionarului. In contractul de concesiune se va menţiona repartiţia acestor bunuri la încetarea, din orice cauza, a concesiunii.

Se pune problema legii sub puterea căreia va fi încheiată concesiunea, dacă concesionarul este persoană fizică sau juridică străină. Art. 30 – (1) prevede : “Contractul de concesiune va fi încheiat în conformitate cu legea română, indiferent de naţionalitatea sau de cetăţenia concesionarului, pentru o durată care nu va putea depăşi 49 de ani, începând de la data semnării lui. Durata concesiunii se stabileşte în funcţie de perioada de amortizare a investiţiilor ce urmează sa fie realizate de către concesionar”.

Contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa iniţială, prin simplul acord de voinţa al părţilor.

Pentru soluţionarea eventualelor litigii, părţile pot stipula în contract clauza compromisorie.

Concedentul poate modifica unilateral partea reglementara a contractului de concesiune, cu notificarea prealabila a concesionarului, din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz.

[sus]

Drepturile şi obligaţiile concedentului.

Stabilirea, urmărirea şi încasarea preţului stabilit. Prin preţ se realizează venitul garantat al colectivităţii locale, astfel încât el constituie element de fond al contractului de concesiune, asupra căruia nu se comportă negociere. Distingem între preţul concesiunii şi redevenţă, ultima constituind un venit suplimentar pentru autorităţile administraţiei publice.

Concedentul are obligaţia de a plăti concesionarului o indemnizaţie în cazurile în care intervine o situaţie de forţă majoră şi concesionarul trebuie repus în situaţia anterioară încheierii contractului.

Dreptul concedentului de a controla modul cum concesionarul îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale este constituit sub forma unei clauze contractuale şi decurge nu din calitatea concedentului de parte contractuală, aşa cum s-a discutat în jurisprudenţă, cât din cea de protector al interesului general, de gestionar al bunurilor şi serviciilor colectivităţii locale.

Concedentul poate modifica unilateral clauzele contractuale ori de câte ori este periclitat interesul general; concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz. În cazul în care modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul să primească în mod prompt o despăgubire adecvata şi eficienta. În caz de dezacord între concedent şi concesionar cu privire la suma despăgubirii, aceasta va fi stabilită de către instanţa judecătorească competentă. Acest dezacord nu poate, în nici un caz, să permită concesionarului să se sustragă obligaţiilor sale contractuale.

De asemenea, concedentul are obligaţia să-l dezdăuneze pe concesionar în cazul în care volumul cheltuielilor efectuate depăşeşte volumul veniturilor realizate, deşi legea stabileşte că , prin natura ei, concesiunea presupune un risc asumat, concesionarul acţionând pe riscul şi pe răspunderea sa.

[sus]

Drepturile şi obligaţiile concesionarului.

Sunt identificate două categorii de drepturi ale concesionarului, şi anume, drepturi aferente gestionării serviciului şi drepturi de natură pecuniară.

În prima categorie intră dreptul concesionarului de a exploata un ansamblu de mijloace materiale şi juridice, care-i sunt necesare exploatării serviciului. Este vorba de bunuri ale domeniului public sau privat care-i sunt repartizate, sau de privilegii exorbitante de drept comun : concesionarul beneficiază cel mai adesea de un monopol de drept, pe care regulile comunitare îl repun acum în discuţie, administraţia angajându-se să nu trateze cu un alt concurent şi chiar să nu favorizeze indirect concurenţa.

Relaţiile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate concesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse. Comun tuturor contractelor administrative, acest principiu joacă un rol esenţial în cazul concesiunii deoarece durata contractului este foarte mare. În consecinţă, concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma:

• unei acţiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate publică;
• unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit.

Concesionarul dispune, în principiu, de un monopol în exploatarea serviciului public concesionat. Concedentul nu poate concesiona acelaşi serviciu public la doi concedenţi.

Concesionarul are dreptul de a încasa tarife de la utilizatorii serviciului public pe care îl gestionează, tarife care sunt controlate de către concedent. Tendinţa actuală a concedenţilor este în sensul diminuării acestui control al tarifelor, în scopul de a spori sentimental de responsabilitate a gestiunii in rândul concesionarilor.

Obligaţiile concesionarului se circumscriu asigurării funcţionării serviciului public, cu respectarea regulilor din contractul de concesiune şi din caietul de sarcini. Concesionarul trebuie să asigure continuitatea serviciului, numai forţa majoră putând exonera pe concesionar. Obligaţia de continuitate priveşte şi pe salariaţii operatorului serviciului public, aceştia sunt supuşi dreptului comun al muncii, cu excepţia dreptului la grevă, când se supun aceloraşi limitări ca şi agenţii publici, după regulile stabilite de legiuitor.

Concesionarul va respecta egalitatea beneficiarilor în faţa serviciului , chiar dacă acesta este acum prestat sub gestiune comercială. Egalitatea are în vedere calitatea prestaţiei pentru niveluri tarifare egale.

Acesta are obligaţia de a se adapta modificărilor de regim juridic impuse de către cedent. Cedentul poate face aceste modificări de regim juridic în scopul adaptării serviciilor publice la noile aspecte care privesc interesul general.

Chiar dacă administraţia nu mai gestionează direct serviciul public concesionat, responsabilitatea acesteia faţă utilizatori şi faţă de opinia publică nu se stinge. De aceea, ea exercită controale stricte, atât tehnice, cât şi financiare, asupra gestiunii serviciilor publice, iar concesionarul trebuie să se supună.

Concesionarul are obligaţia de a executa personal serviciul public, neavând dreptul să subconcesioneze, în tot sau în parte, serviciul public în cauză.
Exploatarea bunurilor sau serviciilor concesionate trebuie realizată în condiţii de eficienţă, pentru a le fi conservată, eventual sporită valoarea. Dacă prin exploatare concesionarul produce din culpa sa, prejudicii, el are obligaţia de a despăgubi administraţia publică.

Prin caietul de sarcini concesionarul îşi asumă obligaţia de a efectua un volum de investiţii, propune un program de retehnologizare etc.

În afara acestor obligaţii, mai sunt stipulate şi norme referitoare la protecţia mediului, la încadrarea şi concedierea personalului prestator, la paza bunurilor pe care le gestionează etc.

[sus]

Încetarea contractului de concesiune.

La încheierea contractului de concesiune părţile vor conveni asupra cazurilor de încetare a contractului. În contract părţile vor putea înscrie clauze specifice referitoare la rezilierea unilaterală sau răscumpărare. Art. 35 prevede că încetarea contractului de concesiune poate avea loc în următoarele situaţii:

1. la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune;
2. în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterala de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina concedentului;
3. în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concesionar, prin rezilierea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului;
4. în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent, prin rezilierea unilaterala de către concesionar, cu plata de despăgubiri în sarcina concedentului;
5. la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata unei despăgubiri.

[sus]

Dreptul de retenţie ni se prezintă ca un adevarat drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să ţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Astfel, acest drept este conferit vânzătorului, depozitarului, comoştenitorului ţinut la raport, cumpărătorului cu pact de răscumpărare, locatarului sau chiriaşului, lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului, posesorului unui lucru furat şi vândut în târg, creditorului gajist, proprietarului expropriat.

La rândul său, Codul Comercial certifică existenţa dreptului de retenţie în art. 815 în ceea ce priveşte mărfurile vândute, dar nepredate atunci când cumpărătorul a fost declarat în faliment. Desigur această enumerare nu este limitativă, fiind unanim admis că dreptul de retenţie poate fi stabilit oricând pe cale convenţională printr-un contract nenumit.

Deşi mai puţin energic decât celelalte garanţii, dreptul de retenţie îşi relevă însă eficacitatea pe plan practic. Fără a putea opune celorlalţi creditori chirografari vreo clauză legală de preferinţă, retentorul, deşi creditor chirografar, în virtutea excepţiei izvorâte din dreptul de retenţie, este plătit înaintea celorlalţi, dreptul de retenţie producând astfel, în atare situaţie, efecte asemănătoare privilegiului.

Retenţia se poate exercita asupra oricărui lucru mobil sau imobil, susceptibil de detenţiune materială (chiar şi asupra titlului constatator al dreptului de proprietate).

Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, opozabil erga omnes, o garanţie pur pasivă care nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simplă detenţie precară şi nu o posesie.

Dreptul de retenţie, deşi de natură reală, nu conferă titularului său cele două atribute: de urmărire şi de preferinţă şi nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit din preţul obţinut, aşa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile, care îşi poate realiza creanţa fie pe calea dării în plată, sub controlul justiţiei, fie pe calea vânzării lucrului la licitatie, spre a fi alocată cu preferinţă asupra preţului.

Dreptul de preferinţă conferă titularului său o simplă detenţiune precară, astfel încât existenţa lui nu duce la dobândirea fructelor (această prerogativă aparţine proprietarului) afară de cazul în care prin convenţie s-a stabilit astfel şi nici la dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii lucrului.

Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenţie şi ia naştere în sarcina retentorului obligaţia de restituire. Aceasta presupune existenţa în sarcina creditorului retentor a obligaţiei de conservare a bunului precum şi răspunderea sa pentru pieirea sau stricăciunea lucrului provenită din culpa sa.

Cauzele care atrag nulitatea absolută sunt următoarele:

1. încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile:

• nerespectarea unei incapacităţi speciale, impuse pentru ocrotirea unui interes obştesc. Aceste incapacităţi constau fie în interdicţia de a încheia anumite acte juridice civile, fie în interdicţia de a dobândi anumite drepturi sau obligaţii şi sunt instituite de legiuitor din considerente de ocrotire a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situaţia specială în care se află.
• lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.Una din condiţiile de validitate a actului juridic civil este capacitatea de a încheia actul.
• nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se defineşte ca fiind regula de drept civil potrivit căreia, persoana juridică nu poate dobândi, prin acte juridice, decât acele drepturi şi obligaţii care sunt în concordanţă cu scopul ei.

2. lipsa totală a consimţământului, cum este cazul erorii-obstacol (error in negotio şi error in corpore).

Potrivit art. 953 Cod civil “consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare”. Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. Eroarea obstacol (numită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic şi îmbracă, în funcţie de natura realităţii asupra căreia cade, două forme: eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constând în faptul că una dintre părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greşit, că încheie un alt act juridic, şi eroarea asupra indentităţii fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constând în faptul că una dintre părţi crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.

3. nevalabilitatea obiectului actului juridic.

Referindu-se la convenţii, art. 962 Cod civil stabileşte că “obiectul convenţiei este acela la care părţile sau numai una dintre ele se obligă”. Prin urmare, obiectul actului juridic civil se defineşte ca fiind conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau la care sunt ţinute.

Pentu a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Astfel, obiectul actului juridic trebuie să existe, trebuie să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi să fie licit şi moral. Aceste sunt condiţii generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic. Există şi condiţii speciale, cerute doar pentru anumite categorii de acte, astfel: în actele constitutive ori translative de drepturi, se cere ca cel ce se obligă să fie titularul dreptului; în actele “intuitu personae” obiectul trebuie să constea într-un fapt personal al debitorului,iar când legea prevede, este necesară şi autorizaţia administrativă.

4. când lipseşte cauza ori este ilicită sau morală.

Cauza sau scopul actului juridic este acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Potrivit art. 966 Cod civl “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. Neîndeplinirea acestor condiţii va antrena nulitatea absolută a actului juridic.

5. nerespectarea formei ad validatem.

Numeroase dispoziţii legale prevăd pentru valabilitatea unui act juridic forma ad validitatem (ad solemnitatem): donaţia (art. 813 Cod civil), testamentul (art. 858 Cod civil), ipoteca convenţională (art. 1772 Cod civil), actele între vii având ca obiect terenuri (art. 67, alin. 1 din Legea 18/1991), etc.

6. lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative.

Astfel, potrivit art. 35 din Legea 64/1995 “în afară de cazurile prevăzute de prezenta lege sau de cele autorizate de tribunal, orice constituire de garanţii personale sau reale, efectuate după înregistrarea cererii debitorului sau după expirarea termenului pentru contestarea cererilor creditorilor de către debitor ori după respingerea contestaţiei debitorului împotriva acestor cereri, va fi nulă”. De asemenea, în alineatul 1 din art. 37 al aceleiaşi legi se spune că “după deschiderea procedurii de reorganizare este interzis conducătorilor debitorului, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul tribunalului, acţiunile sau părţile lor sociale deţinute la debitorul care face obiectul acestei proceduri”.

7. încălcarea ordinii publice.

În art. 5 Cod civil, se precizează “nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. De asemenea, art. 966 dispune că “obligaţia … fondată pe o cauză … nelicită nu poate avea nici un efect”, iar art. 968 prevede că o cauză “este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”. Aşadar, voinţa juridică trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică. Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin act juridic, sub sancţiunea nulităţii absolute.

8. frauda legii.

Un act juridic se socoteşte săvârşit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Fiind o încercare de abatere legii de la finalitatea ei, fraudarea legii constituie un abuz de drept, sancţionat (explicit sau implicit) printr-o serie de dispoziţii legale.

Dispoziţii generale

Legea nr. 260/2007 stabileste regimul juridic al documentelor în formă electronică ce conţin date privind operaţiunile economice de schimb sau vânzare de bunuri sau servicii între persoane care emit şi primesc facturi, bonuri fiscale sau chitanţe în formă electronică.

Prin emiterea facturilor în formă electronică se înţelege operaţiunea de întocmire, semnare electronică şi marcare temporală a facturilor în formă electronică utilizând un sistem informatic omologat.

[sus]

Factura în formă electronică

Persoana fizică sau juridică ce emite facturi poate să opteze pentru emiterea facturilor în formă electronică, cu condiţia garantării autenticitatii, originii şi integrităţii conţinutului, conform condiţiilor prevăzute de prezenta lege.

Factura în formă electronică respectă formatul şi conţinutul stabilite de actele normative speciale şi va conţine marca temporală care certifică momentul emiterii şi semnătura electronică a emitentului facturii. Certificatul aferent semnăturii electronice a emitentului facturii în formă electronică va conţine informaţii privind identificatorul fiscal şi numărul notificării înregistrate la Ministerul Finanţelor.

[sus]

Condiţiile pentru a se emite facturi în formă electronică

Emitentul facturii în formă electronică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să utilizeze un sistem informatic omologat;
2. să dispună de mijloace tehnice şi umane corespunzătoare pentru garantarea securităţii, fiabilităţii şi continuităţii serviciilor de prelucrare a datelor în formă electronică;
3. să folosească personal cu cunoştinţe de specialitate în domeniul tehnologiei semnăturii electronice şi cu o practică suficientă în ceea ce priveşte procedurile de securitate corespunzătoare;
4. să fie în măsură să gestioneze şi să arhiveze toate informaţiile privind fiecare factură în formă electronică emisă;
5. să utilizeze sisteme omologate pentru arhivarea de facturi în formă electronică în conformitate cu prevederile Legii nr. 135/2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică.
6. să menţină evidenta facturilor electronice emise într-un registru electronic de evidenţă a facturilor în formă electronică şi să menţioneze existenţa unui exemplar pe suport de hartie, daca este cazul.

[sus]

Omologarea sistemelor informatice

Potrivit Ordinului nr. 488/2009, emitentul facturii în formă electronică are obligaţia să folosească un sistem informatic omologat de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale (MCSI).

Emitentul facturii în formă electronică ce solicită omologarea sistemului informatic are obligaţia să transmită MCSI următoarele documente:

• cererea de omologare;
• raport de audit – auditul va fi realizat de către un auditor independent faţă de emitentul facturii în formă electronică şi faţă de producătorul sistemului informatic a cărui omologare se solicită. Raportul de audit poate fi realizat de o persoană fizică sau juridică, certificată ca auditor de sisteme informatice;
• descrierea funcţională a sistemului informatic;
• planul de securitate a sistemului informatic;
• certificări privind securitatea sistemului informatic, acolo unde acestea există;
• declaraţia pe propria răspundere a auditorului, prin care este exprimată independenţa sa faţă de emitentul facturii în formă electronică şi producătorul sistemului informatic auditat;
• dacă este cazul, descrierea echipamentelor necesare realizării procesului de conversie, în situaţia în care emitentul de drept al facturii în formă electronică are un contract valabil încheiat în baza căruia beneficiază de servicii de conversie a facturilor emise pe suport hârtie în facturi în formă electronică;
• dovada achitării tarifului de omologare – 9.000 de lei.

[sus]

Anularea facturilor

Pentru anularea unei facturi în format electronic emitentul şi beneficiarul acesteia trebuie să încheie un act juridic prin care se specifică anularea de comun acord şi care conţine:

1. seria şi numărul fiecărei facturi anulate;
2. data emiterii fiecărei facturi anulate;
3. data transmiterii fiecărei facturi anulate;
4. data anulării;
5. semnătura olografă a părţilor şi stampila, unde este cazul.

Actul juridic se întocmeşte în 3 exemplare, din care un exemplar rămâne emitentului, unul beneficiarului, iar al treilea este păstrat de către persoana abilitată să opereze anularea facturii electronice.

Emitentul este obligat să notifice Ministerului Finantelor anularea facturii în formă electronică, menţionând datele de identificare a fiecărei facturi anulate şi data la care a fost întocmit documentul prin care s-a convenit anularea.

[sus]

Pentru încadrarea în tranşa de venituri totale anuale, se vor lua în calcul veniturile totale, obţinute din orice sursă, înregistrate la data de 31 decembrie a anului precedent, din care se vor scădea:

1. veniturile din variaţia stocurilor;
2. veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;
3. veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor;
4. veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, conform reglementărilor legale;
5. veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor datorate bugetului statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, conform reglementărilor legale;
6. veniturile realizate din despăgubiri de la societăţile de asigurare;
7. veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative.

Potrivit OUG nr. 34/2009, impozitul pe profit minim, calculat în funcţie de venituri, va fi stabilit astfel:

• pentru venituri totale anuale între 0 – 52.000 de lei – impozit minim anual de 2.200 de lei;
• pentru venituri totale anuale între 52.001 – 215.000 de lei – impozit minim anual de 4.300 de lei;
• pentru venituri totale anuale între 215.001 – 430.000 de lei – impozit minim anual de 6.500 de lei;
• pentru venituri totale anuale între 430.001 – 4.300.000 de lei – impozit minim anual de 8.600 de lei;
• pentru venituri totale anuale între 4.300.001 – 21.500.000 de lei – impozit minim anual de 11.000 de lei;
• pentru venituri totale anuale între 21.500.001 – 129.000.000 de lei – impozit minim anual de 22.000 de lei;
• pentru venituri totale anuale de peste 129.000.001 de lei – impozit minim anual de 43.000 de lei;

Noua grilă de impozitare minimă se aplică şi în cazul microîntreprinderilor care optează pentru plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor.

De asemenea, potrivit OUG nr. 34/2009, contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit datorat este mai mic decat 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri înregistrate.

În plus, OUG nr. 34/2009 prevede că, până la 31 decembrie 2010, în cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depăşească 3.500 kg şi care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adaugată aferentă achiziţiilor acestor vehicule şi nici taxa aferentă achiziţiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleaşi caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanei impozabile, cu excepţia vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii:

1. vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenţie, reparaţii, pază şi protecţie, curierat, transport de personal la şi de la locul de desfăşurare a activităţii, precum şi vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenţi de vânzări şi de agenţi de recrutare a forţei de muncă;
2. vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru activitatea de taxi;
3. vehiculele utilizate pentru prestarea de servicii cu plată, inclusiv pentru închirierea către alte persoane, instruirea de către şcolile de şoferi, transmiterea folosinţei în cadrul unui contract de leasing financiar sau operaţional;
4. vehiculele utilizate în scop comercial, respectiv în vederea revânzării.

Limitarea deducerii TVA nu se aplică pentru avansurile care au fost achitate înainte de data de 1 mai 2009 pentru valoarea totală sau parţială a vehiculelor rutiere motorizate, daca livrarea acestora intervine după data de 1 mai 2009 inclusiv.

Prin achiziţie de vehicule se înţelege cumpărarea unui vehicul din România, importul sau achiziţia intracomunitară a vehiculului, potrivit OUG nr. 34/2009.

Potrivit OUG nr. 34/2009, pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii, exclusiv cele privind combustibilul, aferente autoturismelor folosite de persoanele cu funcţii de conducere şi de administrare ale persoanei juridice, vor fi deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecarei persoane cu astfel de atribuţii.

Prin această acţiune se pot cere şi despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, capăt de cerere subsidiar revendicării, instanţa având obligaţia să se pronunţe asupra ambelor capete de cereri.

Acţiunea în revendicare se poate exercita numai de către titularul dreptului de proprietate, exclusiv asupra lucrului revendicat şi în consecinţă:

• coproprietarul sau coindivizul nu poate introduce acţiunea împotriva celorlalţi copărtaşi, întrucât nu au un drept exclusiv asupra părţilor ce li se cuvin, dar ei vor putea introduce acţiunea după partaj. În situaţia în care coproprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, exercitând o posesie ce duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, va putea introduce acţiunea împotriva celorlalţi coproprietari
• împotriva terţilor, nu se va putea intenta o acţiune de către coproprietari sau coindivizi, ci exercitarea acţiunii se va putea face de toţi copărtaşii coproprietari. Motivaţia unei astfel de acţiuni se bazează pe împrejurarea că acţiunea în revendicare are scopul recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantului şi nu simpla recunoaştere a acestui drept asupra unei cote-părţi ideale nedeterminate material.
• acţiunea în revendicare asupra unui bun comun al soţilor se poate introduce şi de către unul din soţi, în baza prezumţiei mandatului reciproc. Dacă acţiunea priveşte un bun imobil, atunci nu poate fi introdusă de un singur soţ, în acest caz nemaiexistând prezenţa de mandat reciproc.

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv în ceea ce priveşte bunurile imobile: dreptul de proprietate are caracter perpetuum ce nu se stinge prin neuz; proprietatea reprezintă starea juridică normală si cuprinde cele mai întinse atribute asupra lucrului.

Acţiunile privind celelalte drepturi reale, ex: uzufructul, se prescriu prin 30 ani. Excepţie face imobilul adjudecat la licitaţie publică, cel ce se pretinde proprietar nu-l mai poate revendica dacă au trecut 5 ani de la ordonanţa de adjudecare.

Proprietatea se poate dobândi prin uzucapiune de 30 ani ori de 10-20 ani.

1. comerţul ocazional cu produse agricole autohtone efectuat de către producătorii agricoli individuali deţinători de autorizaţie în pieţe, târguri, oboare sau în alte locuri publice autorizate, livrările de bunuri efectuate prin automatele comerciale, serviciile de parcări auto a căror contravaloare se încasează prin automate, precum şi activităţile de jocuri de noroc desfăşurate cu mijloace tehnice de joc ce funcţionează pe baza acceptatoarelor de bancnote sau monede;
2. serviciile de alimentaţie publică efectuate în mijloace de transport public de călători
3. *** Abrogată
4. vânzarea de ziare şi reviste prin distribuitori specializaţi
5. transportul public de călători pe bază de bilete sau abonamente tipărite conform legii, precum şi cu metroul
6. activităţile pentru care încasările se realizează pe bază de bonuri cu valoare fixă tipărite conform legii – bilete de acces la spectacole, muzee, expoziţii, târguri şi oboare, grădini zoologice şi grădini botanice, biblioteci, locuri de parcare pentru autovehicule, bilete de participare la jocuri de noroc şi altele similare
7. activităţile de asigurări şi ale caselor de pensii, precum şi activităţile de intermedieri financiare, inclusiv activităţile auxiliare acestora. Nu sunt exceptate activităţile de schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar pentru persoane fizice, altele decât operaţiunile efectuate de punctele de schimb valutar din incinta instituţiilor de credit, aparţinând acestor instituţii, precum şi cele efectuate prin intermediul automatelor de schimb valutar;
8. activităţile desfăşurate ca profesii libere sub toate formele de organizare care nu implică crearea unei societăţi comerciale;
9. vânzarea obiectelor de cult şi serviciile religioase prestate de instituţiile de cult;
10. *** Abrogată
11. comerţul cu amănuntul prin comis-voiajori, precum şi prin corespondenţă, cu excepţia livrărilor de bunuri la domiciliu efectuate de magazine şi unităţile de alimentaţie publică, pe bază de comandă;
12. serviciile de instalaţii, reparaţii şi întreţinere a bunurilor, efectuate la domiciliul clientului;
13. vânzarea pachetelor de servicii turistice sau de componente ale acestora de către agenţiile de turism, definite potrivit legii;
14. furnizarea la domiciliul clientului a energiei electrice şi termice, a gazelor naturale, a apei, a serviciilor de telefonie, inclusiv de telefonie mobilă, de poştă şi curier, de salubritate, de televiziune, inclusiv prin cablu, de Internet;
15. efectuarea lucrărilor de construcţii, reparaţii, amenajări şi întreţinere de locuinţe;
16. serviciile medicale cu plată prestate la domiciliul sau la locul de muncă al clientului;
17. *** Abrogată
18. *** Abrogată

Intră sub incidenţa prevederilor art 2 lit. h) din ordonanţa de urgenţă:

1. profesiile libere sub toate formele de organizare, care nu implica crearea unei societăţi comerciale desfăşurate de către notari, avocaţi, experţi autorizaţi, medici, experţi-contabili, contabili autorizaţi, arhitecţi, precum şi de alte persoane fizice care prestează servicii cu caracter profesional în domeniul ştiinţific, literar, artistic şi educativ;
2. activităţile economice desfăşurate în mod independent, inclusiv prin practicarea unei meserii, de către persoanele fizice autorizate potrivit legii, cu excepţia activităţilor de taximetrie auto pentru mărfuri şi persoane.