Category Archives: Contracte

Contractul de locaţiune

Noţiune.
Obligaţiile locatorului.
Obligaţiile locatarului.
Încetarea locaţiunii.
Cazuri de nulitate absolută.

Noţiune.

Locaţiunea este un contract prin care o persoană , numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie.

Locaţiunea lucrurilor este un contract prin care una din părţile contractante se îndatoreşte a asigura celeilalte folosinţa unui lucru, pentru un timp determinat, contra unui preţ determinat.

Obiectul contractului de locaţiune este lucrul închiriat. Lucrul închiriat – total sau parţial – poate fi un lucru mobil sau imobil.

Deasemenea, lucrul închiriat poate fi un bun corporal sau incorporal (de exemplu dreptul de proprietate industrială), dar în toate cazurile cu condiţia să nu se distrugă sau să nu se consume prin folosinţă conform destinaţiei după natura obiectului sau conform destinaţiei stabilită prin acordul părţilor.

Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă. În caz de nerealizare a lucrului viitor se va angaja răspunderea locatorului potrivit regulilor generale.

Preţul pe care locatorul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului se numeşte chirie. Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp (ziua, luna, anul etc) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.

Sub sancţiunea nulităţii, chiria trebuie să fie sinceră şi serioasă. Dacă chiria a fost prevăzută fictiv sau lucrul a fost închiriat în schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locaţiune ci un comodat, dacă condiţiile acestui contract au fost îndeplinite şi lucrul a fost predat.

[sus]

Obligaţiile locatorului.

Toate obligaţiile locatorului decurg din esenţa contractului de locaţiune, care constă în a asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata contractului (obligaţia de a face). Pentru a asigura folosinţa lucrului, locatorul este obligat să predea şi să menţină lucrul în stare de întrebuinţare şi să-l garanteze pe locatar detulburările provenite din propria sa faptă, de la terţi şi din viciile lucrului.

Pentru a asigura folosinţa lucrului, potrivit art. 1420 Cod civil, locatorul are trei obligaţii principale:

  • obligaţia de a preda lucrul;
  • obligaţia de a menţine lucrul în stare de întrebuinţare;
  • obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse.

[sus]

Obligaţiile locatarului.

Locatarul are următoarele obligaţii:

  • de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei sale;
  • de a plăti chiria convenită;
  • de a restitui lucrul la încetarea contractului;
  • de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor;
  • de a răspunde pentru incendii (pentru locatarul unei clădiri);

[sus]

Încetarea locaţiunii.

Pe lângă încetarea convenţională (prin acordul părţilor, conform regulilor generale prevăzute prin actele juridice civile), legea prevede următoarele cauze de încetare a contractului de locaţiune:

  • denunţarea unilaterală;
  • expirarea termenului;
  • rezilierea pentru neexecutare;
  • pieirea lucrului;
  • desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului;
  • înstrăinarea lucrului închiriat, dacă există clauză specială în acest sens.

[sus]

Cazuri de nulitate absolută.

Atrag nulitatea absolută a contractului de locaţiune următoarele cauze:

1.încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, în cazurile:

  • nerespectării unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, cum este cea stabilită de art. 1309 C. Civ.;
  • lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954;

2.lipsa totală a consimţământului, cum este şi cazul erorii – obstacol (error in negotio şi error in corpore);
3.nevalabilitatea obiectului actului juridic;
4.când lipseşte cauza ori ea este ilicită sau imorală;
5.nerspectarea formei cerută ad validitatem;
6.lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
7.încălcarea ordinii publice;
8.frauda legii.

[sus]

Clauzele abuzive

Noţiuni generale.Drepturi şi obligaţii.

Organele abilitate pentru constatarea contravenţiilor şi soluţionarea litigiilor.

Listă cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive.

Noţiuni generale.

Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociatii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

[sus]

Drepturi şi obligaţii.

Clauzele contractuale prevazute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozitiilor prezentei legi.

Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abusive în contractele încheiate între coemrcianţi şi consumatori republicată prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evalueaza în funcţie de:

  1. natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
  2. toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
  3. alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese.

[sus]

Organele abilitate pentru constatarea contravenţiilor şi soluţionarea litigiilor.

Controlul respectării dispoziţiilor prezentei legi se face de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor.

Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încalcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

[sus]

Listă cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive.

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

  1. dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în conditiile în care comerciantul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urma să aiba libertatea de a rezilia contractul;
  2. obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
  3. obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în care comerciantul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
  4. dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;
  5. dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
  6. dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;
  7. dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale;
  8. restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;
  9. obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;
  10. restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, în cazurile în care comerciantul a modificat unilateral clauzele mentionate la lit. e, comerciantul nu si-a îndeplinit obligaţiile contractuale;
  11. exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor şi serviciilor;
  12. exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitandu-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;
  13. permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părţi din contract;
  14. dau dreptul comerciantului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane (agent, mandatar etc.), fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţăa de consumator;
  15. interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o creanţă pe care el ar avea-o asupra comerciantului;
  16. prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrarii sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preţurilor, atăt timp cât sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preţurile variază să fie descrisă în mod explicit;
  17. permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant;
  18. dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevada acelaşi drept şi pentru consumator;
  19. dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive întemeiate. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor prin care furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a dispune în mod unilateral încetarea unui contract încheiat pe o perioadă nedeterminată şi fără o notificare prealabilă în cazul unui motiv întemeiat, cu condiţia ca furnizorul să fie obligat să informeze imediat celelalte părţi contractante.

Dispoziţiile de la punctele 1, 16 şi 19 nu sunt aplicabile în cazul:

  1. tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzatorul sau furnizorul nu le poate controla;
  2. contractelor pentru cumpărarea sau vânzarea de devize, cecuri de călătorie, ordine de plată internaţionale emise în devize sau alte instrumente de plată internaţionale.

[sus]

Contractul de antrepriză

Noţiune.Riscul lucrului.

Riscul contractului.Recepţia lucrării.Răspunderea antreprenorului.

Subantrepriza.

Noţiune.

În baza contractului de antrepriză una dintre părţi, numită antreprenor, se obligă să execute pe riscul său şi în mod independent o anumită lucrare pentru cealaltă parte, numită client, în schimbul unui preţ.

Cât priveşte proprietatea, dacă materialele sunt procurate de antreprenor, el rămâne proprietarul lor şi al lucrării până la terminarea ei, după care clientul poate obţine predarea silită, devenind proprietar. Dacă materialele sunt procurate de client, el păstrează proprietatea lor (şi a lucrării) şi în cursul executării, creditorii antreprenorului neavând asupra lor drept de gaj general.

Cel mai cunoscut gen de antrepriză este antrepriza de construcţii; construire (reconstruire, consolidare, modificare, extindere etc) de clădiri şi alte imobile, precum şi lucrări de instalaţii şi reparaţii la construcţii, inclusiv activităţile de proiectare a lucrărilor de construcţii

[sus]

Riscul lucrului.

În material contractului de antrepriză, potrivit regulilor generale, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor), este suportat de proprietar.

Dacă materialele au fost procurate de client, în calitate de proprietar el suportă riscul pieirii lor. Deoarece insă materialele se găsesc în detenţiunea antreprenorului, care este obligat să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea lor în bune condiţii, el va fi ţinut să facă dovada că pieirea s-a produs fără culpă din partea sa.

[sus]

Riscul contractului.

Riscul contractului este suportat, în toate cazurile, de antreprenor, deoarece s-a obligat pe riscul său şi este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Prin urmare, dacă executarea contractului devine imposibilă datorită cazului fortuit sau forţei majore, antreprenorul nu are dreptul la plata preţului, căci nu a predate clientului rezultatul muncii sale. Clientul va fi obligat să plătească preţul numai dacă a fost pus în întârziere în ceea ce priveşte obligaţia de a recepţiona şi de a lua în primire lucrarea executată.

[sus]

Recepţia lucrării.

Clientul este obligat să recepţioneze şi să ia în primire lucrarea după terminarea ei integrală. În cazul unui lucru ce se măsoarăsau care are mai multe bucăţi, recepţia se poate face şi pe părţi, iar părţile plătite de client se prezumă că au fost verificate, recepţionate.

Dacă părţile nu s-au înţeles altfel, clientul este obligat să plătească preţul stabilit o dată cu recepţinarea şi luarea în primire a lucrării.

[sus]

Răspunderea antreprenorului.

Antreprenorul răspunde pentru:

  • neexecutare culpabilă a lucrării, potrivit dreptului comun;
  • pentru viciile lucrării. Recepţia lucrării din partea clientului fără obiecţii şi reserve echivalează cu descărcarea antreprenorului şi decade pe client din dreptul de a invoca ulterior viciile aparente ale lucrării.

Antreprenorul răspunde însă, în toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el şi ale lucrării, după ce a fost recepţionată de către client şi chiar dacă lucrarea nu a fost executată de către el personal.

[sus]

Subantrepriza.

În lipsă de stipulaţie contrară în contractul de antrepriză de construcţii, antreprenorul are dreptul să încredinţeze executarea unor părţi din lucrare unor subantreprenori, încheind în acest sens, cu fiecare dintre ei, un contract de subantrepriză.

În raporturile dintre antreprenor şi subantreprenor se aplică regulile prevăzute pentru antrepriză, subantreprenorul având – în cadrul acestor raporturi – rolul de antreprenor.

Deoarece subantreprenorii contractează numai cu antreprenorul, clientul nu are nicio acţiune contractuală împotriva lor. În schimb, atreprenorul răspunde contractual faţă de client pentru toate lucrările executate de subantreprenori, la fel cum răspunde şi de lucrările oricărei alte persoane pe care a folosit-o.

Întrucât subantreprenorii nu au calitatea de prepuşi, antreprenorul nu răspunde în calitate de comitent pentru faptele lor ilicite cauzatoare de prejudicii terţilor, inclusiv clientului, tot aşa cum nici clientul nu răspunde pentru faptele antreprenorului sau subantreprenorului ori antreprenorului de specialitate faţă de terţii păgubiţi.

[sus]

Bibliografie.

Francisc Deak, Contracte speciale.

Contractul de know-how

Noţiune.

Delimitarea faţă de secretul de fabrică.

Delimitarea faţă de asistenţa tehnică.

Delimitarea faţă de invenţia brevetată.

Condiţii de valabilitate a contractului.

Caracterele juridice . Forma contractului.

Efectele contractului de know-how. Obligaţiile furnizorului.

Obligaţiile beneficiarului.

Noţiune.

O definiţie legală a know-how-ului se regăseşte în legislaţia actuală în OG 52/1997 privind regimul juridic al francizei, modificată şi aprobată prin Legea nr. 79/1998. Potrivit art. 1 lit. d) din actul normativ amintit, know-how-ul este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs.

O altă definiţie – mai complexă – este dată de Codul fiscal, potrivit căruia „know-how-ul este orice informaţie cu privire la experienţa industrială, comercială sau ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea unui proces existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu este permisă fără autorizaţia persoanei care a furnizat această informaţie; în măsura în care provine din experienţă, know-how-ul reprezintă ceea ce un producător nu poate şti din simpla examinare a produsului şi din simpla cunoaştere a programului tehnicii”.

[sus]

Delimitarea faţă de secretul de fabrică.

Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială defineşte, în art. 11 lit. b, noţiunea de secret comercial ca fiind „informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim secret; protecţia secretului comercial operează atâta timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite”.

Acelaşi articol, la lit. a, arată că este „contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzuri de încredere, incitări la delict şi achiziţionări de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă”.

În doctrină, secretele de fabrică sunt definite ca mijloace de fabricaţie având un caracter industrial şi secret, nefiind protejate de lege, cu o noutate relativă dar exploatate industrial.

Pentru a ne afla în faţa unui secret de fabrică, informaţia respectivă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

  1. informaţia trebuie să fie tehnică (formulă, un procedeu, un desen, un proiect, etc.), comercială (conţinutul unor negocieri, oferte, contracte, indicatori financiari, etc.) sau administrativă (liste cu date de contact ale unor clienţi).
  2. informaţia să fie exploatată industrial şi susceptibilă de a fi transmisă către terţi.
  3. informaţia trebuie să fie secretă (confidenţială) această condiţie este îndeplinită chiar dacă informaţia este cunoscută şi folosită de mai multe întreprinderi, atâta timp cât acestea păstrează secretul cu privire la folosirea ei, inclusiv unele faţă de altele.

Aşa cum se observă, secretul de fabrică se deosebeşte de know-how în primul rând prin aceea că informaţia respectivă nu este de natură a conferi un caracter mai competitiv întreprinderii care o deţine, reducând costurile şi optimizând producţia (caracteristici ce ţin de esenţa know-how-ului). În plus, know-how-ul poate fi regăsit pe tot parcursul procesului industrial, de la selecţionarea materiilor prime şi materialelor până la distribuţia produselor finite, în timp ce secretul de fabrică poate exista în procesul de fabricaţie ca şi formulă sau tehnică legată de acest proces.

[sus]

Delimitarea faţă de asistenţa tehnică.

Asistenţa tehnică constă în acordarea unui sprijin tehnic, prin personalul propriu, personalului altei întreprinderi, în vederea punerii în funcţiune a obiectului unei invenţii (dobândit printr-un contract de cesiune sau licenţă) sau punerii în aplicare a unor tehnici ce alcătuiesc obiectul unui know-how.

În general, se consideră că inexistenţa unei clauze privind asistenţa tehnică într-un contract de cesiune de brevet, de licenţă sau de transmitere de know-how echivalează cu inexistenţa acestei obligaţii, cu excepţia situaţiilor în care acordarea asistenţei tehnice este indispensabilă exploatării obiectului contractului.

Dacă însă o asemenea clauză există, ea trebuie să cuprindă dispoziţii clare cu privire la conţinutul obligaţiei de acordare a asistenţei tehnice, a modalităţilor de executare şi duratei sale.

[sus]

Delimitarea faţă de invenţia brevetată.

Know-how-ul este un pachet de informaţii şi cunoştinţe tehnice, nebrevetabile sau brevetabile, dar niciodată brevetate. De cele mai multe ori, prin contractele prin care se transmit drepturile asupra unui brevet se transmit şi soluţiile tehnice de exploatare optimă a obiectului invenţiei (know-how-ul rezultat dintr-o experienţă dobândită şi transmisibilă).

Cu toate acestea, există posibilitatea transmiterii ansamblului de cunoştinţe tehnice ce alcătuieşte know-how-ul şi separat, printr-un contract care nu include şi drepturi protejate prin brevet.

[sus]

Condiţii de valabilitate a contractului.

Pentru încheierea valabilă a contractului de know-how este necesară existenţa condiţiilor generale de valabilitate a contractelor prevăzute de art. 948 Cod civil (consimţământul părţilor, capacitatea, cauza licită a obligaţiei contractuale, obiectul contractului).

În legătură cu obiectul acestui contract, trebuie făcută precizarea că el este destul de greu de identificat. Pentru a putea stabili cu exactitate întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract de know-how este necesară descrierea cu exactitate în cuprinsul contractului sau într-un document anexat a informaţiilor şi cunoştinţelor nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, precum şi determinarea produsului sau serviciului la care aceste informaţii şi cunoştinţe se aplică, în scopul producerii sau al exploatării lor.

[sus]

Caracterele juridice. Forma contractului.

Contractul de know-how este un contract consensual atâta vreme cât se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, sinalagmatic, cu titlu oneros, generator de drepturi de creanţă, cu executare succesivă sau imediată, nenumit, principal.

În legătură cu forma contractului de know-how, întrucât nu există reglementări legale speciale cu privire la acest contract, părţile sunt cele care hotărăsc în ce formă îşi exprimă acordul de voinţă. Considerăm, totuşi, că sarcina probei privind existenţa şi întinderea know-how-ului este mult uşurată de existenţa unui înscris care să constate acordul de voinţă, precum şi de existenţa unui suport scris de transmitere a informaţiilor şi cunoştinţelor care alcătuiesc know-how-ul.

[sus]

Efectele contractului de know-how. Obligaţiile furnizorului.

Din contractul de know-how se nasc în sarcina furnizorului următoarele obligaţii:

1. Obligaţia de comunicare a know-how-ului.

Este o obligaţie de “a face” care se execută prin comunicarea know-how-ului către beneficiar, fie într-o formă tangibilă, fie într-o formă intangibilă.

2. Obligaţia de comunicare a perfecţionărilor.

Este de la sine înţeles că, în situaţia în care părţile (furnizorul şi beneficiarul) stipulează expres în convenţia lor că în sarcina furnizorului cade şi obligaţia de a comunica către beneficiar dezvoltarea şi perfecţionarea know-how-ului, ulterioare încheierii convenţiei, furnizorul, în executarea contractului, va comunica beneficiarului şi toate îmbunătăţirile aduse know-how-ului care face obiectul contractului respectiv.

Problema existenţei sau inexistenţei acestei obligaţii se pune doar în situaţia în care în contract nu există nici o clauză în acest sens.

În doctrină s-a exprimat opinia că, în ipoteza enunţată mai sus, obligaţia de transmitere a know-how-ului nu implică şi transmiterea perfecţionărilor aduse ulterior încheierii contractului.

Într-o altă opinie, o asemenea clauză de comunicare a perfecţionărilor este considerată a fi de natura contractului de know-how. Potrivit acestei opinii, chiar dacă în contract nu există o clauză expresă în acest sens, prin încheierea contractului se naşte în sarcina furnizorului, alături de obligaţia de comunicare a know-how-ului, şi obligaţia de comunicare a îmbunătăţirilor şi perfecţionărilor ulterioare.

3. Obligaţia de garanţie pentru vicii.

În legătură cu această obligaţie se pune problema dacă furnizorul know-how-ului este ţinut să răspundă faţă de beneficiar în situaţia în care ansamblul cunoştinţelor transmise nu produc efectul scontat, efectul pe care l-a avut în vedere beneficiarul atunci când a negociat şi a încheiat contractul.

O instanţă de judecată investită cu soluţionarea unui asemenea litigiu va trebui să analizeze clauzele contractuale, să extragă voinţa internă a părţilor şi acolo unde sunt detaliate mijloacele (ansamblul de cunoştinţe tehnice ce trebuie transmise) şi efectele care trebuie să se producă în raport de aceste mijloace, iar aceste efecte nu s-au produs ca urmare a unor vicii de concepţie, poate să angajeze răspunderea contractuală pentru vicii a furnizorului.

Sarcina de a proba existenţa unui viciu de concepţie aparţine în mod evident beneficiarului.

În ce priveşte neproducerea efectelor scontate în urma aplicării know-how-ului transmis (nu s-au redus costurile, nu a crescut profitul etc.), acest fapt nu poate constitui un temei pentru invocarea de către beneficiar a răspunderii pentru vicii ascunse a furnizorului.

4. Obligaţia de exclusivitate.

Prin contractul de know-how, furnizorul îşi poate asuma obligaţia de a nu mai comunica şi altor persoane know-how-ul care constituie obiectul contractului, astfel încât beneficiarul să fie singura persoană care să utilizeze cunoştinţele ce alcătuiesc know-how-ul respectiv. Această exclusivitate poate fi generală sau poate privi un anumit teritoriu.

[sus]

Obligaţiile beneficiarului.

1. Obligaţia de plată a preţului.

Preţul pe care urmează să îl plătească beneficiarul pentru know-how-ul transmis poate fi stabilit după cum urmează:

  • într-o sumă fixă, plătită integral în momentul încheierii contractului sau ulterior, în rate;
  • sub forma unor redevenţe, adică a unor sume de bani proporţionale cu beneficiile realizate din exploatarea know-how-ului, sume care urmează să fie plătite periodic;
  • o sumă fixă, urmată de plata periodică a unor redevenţe.

În cazul în care preţul nu este determinat, în contract se va preciza expres care este criteriul şi modalitatea în care el va fi determinat ulterior, de către părţi sau, în caz de neînţelegeri, de către instanţa de judecată.

2. Obligaţia de păstrare a secretului.

Cum legea nu protejează expres know-how-ul conferind titularului său un drept real asupra acestui ansamblu de cunoştinţe, aşa cum se întâmplă în cazul invenţiilor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, furnizorul know-how-ului trebuie să se protejeze singur, pe cale contractuală, de eventualele încercări ale beneficiarului de a dezvălui know-how-ul unor terţi.

Aşadar, furnizorul know-how-ului se protejează introducând în contractul de know-how clauze prohibitive specifice (confidenţialitate, neconcurenţă, limitare a exploatării în timp şi spaţiu). Aceste clauze sunt singurele care îl obligă pe beneficiar, el putând fi sancţionat numai pe tărâm contractual pentru divulgarea know-how-ului către terţi fără acordul furnizorului.

Mai mult decât atât, furnizorul poate impune, tot pe cale contractuală anumite măsuri de siguranţă ce trebuie luate de către beneficiar, în timpul execuţiei contractului, astfel încât cunoştinţele transmise să nu ajungă publice şi orice terţ să le poată folosi.

Poate apărea şi situaţia în care un terţ ajunge să cunoască şi să folosească cunoştinţele şi elementele know-how-ului prin forţele şi experienţa proprie, caz în care beneficiarul know-how-ului nu poate fi tras la răspundere şi obligat la plata de daune interese pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale.

3. Obligaţia de neconcurenţă.

Este vorba de o obligaţie de „a nu face” asumată de beneficiar şi nu de obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură a aduce atingere unui drept real, întrucât furnizorul nu beneficiază de un drept real exclusiv asupra conţinutului know-how-ului, drept care i-ar acorda toate garanţiile necesare împotriva oricăror atingeri aduse de beneficiar sau de terţi .

Încălcarea acestei obligaţii contractuale poate determina rezilierea contractului cu plata de daune-interese către furnizor, dar poate determina şi angajarea răspunderii beneficiarului pentru concurenţă neloială.

[sus]

Bibliografie:

Gheorghe Gheorghiu, Adrian Ţuţuianu, Contracte comerciale speciale.

Contractul electronic

Noţiune.

Dovada contractului electronic.

Contracte ce nu pot fi încheiate electronic.

Momentul şi locul perfectării contractului.

Legislaţie în domeniu.

Noţiune.

Contractul electronic este convenţia încheiată prin intermediul mijloacelor informatice.

Contractul electronic nu diferă foarte mult de cel clasic, însă prezintă anumite particularităţi: este asimilat contractului clasic din punctul de vedere al validităţii sale şi al efectelor produsesi calificat juridic ca fiind un contract la distanţă, însă apare o condiţie suplimentară în ceea ce priveşte dovada existenţei acestui tip de contract.

[sus]

Dovada contractului electronic.

Articolul 7 din Legea nr. 365/2002 republicată prevede următoarele contractele încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care legea le recunoaşte contractelor, atunci când sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru validitatea acestora.

Pentru validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice nu este necesar consimţământul prealabil al părţilor asupra utilizării mijloacelor electronice.

Proba încheierii contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor care rezultă din aceste contracte este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile. Deci, indiferent de faptul că semnătura electronică este bazată sau nu pe un certificat calificat, din momentul în care apartenenţa acesteia este stabilită, prezumţia autenticităţii înscrisului în formă electronică nu mai poate fi contestată.

Art. 8 din Legea nr. 455/2001 arată că în situaţia în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate. În acest scop, expertul sau specialistul este obligat să solicite certificate calificate, precum şi orice alte documente necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori a titularului de certificat.

[sus]

Contracte ce nu pot fi încheiate electronic.

De la regula potrivit careia prin mijloace informatice poate fi încheiat orice tip de contract exista câteva excepţii

a) activitatea notarilor publici, în măsura în care aceasta presupune o participare directă şi specifică la exercitarea prerogativelor autorităţii publice;

b) activităţile de reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie şi de urmărire penală;

c) jocurile de noroc cu câştiguri în bani, loteriile şi pariurile.

[sus]

Momentul şi locul perfectării contractului.

În ceea ce priveşte momentul perfectării contractului de prevede că dacă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinta ofertantului.

Contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestaţiei caracteristice se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea, în afară de cazul în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea.

În cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcute de furnizorul de servicii, furnizorul de servicii are obligaţia de a confirma primirea ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia, în unul dintre urmatoarele moduri:

a) trimiterea unei dovezi de primire prin poşta electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;

b) confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea ofertei sau a acceptării ofertei, de îndată ce oferta sau acceptarea a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această confirmare să poată fi stocată şi reprodusă de către destinatar.

Oferta sau acceptarea ofertei, precum şi confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, efectuate în unul dintre modurile prevazute la mai sus, se consideră primite atunci când părţile cărora le sunt adresate pot sa le acceseze.

[sus]

Legislaţie în domeniu.

  • Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă – Directiva privind comerţul electronic 2000/31/CE, Euratom, 8 iunie 2000;
  • Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată;
  • Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

[sus]

Contractul de leasing

Noţiune.Trăsături.

Clasificarea contractelor de leasing.

Încheierea, executarea şi încetarea contractului de leasing.

I.Etapa de formare a contractului.

II.Etapa de realizare a locaţiunii.

Raporturile dintre finanţator şi utilizator.

Obligaţiile finanţatorului.Obligaţiile utilizatorului.

III.Etapa de finalizare a contractului.

Noţiune

În legislaţia română operaţiunile de leasing sunt definite ca fiind acele operaţiuni prin care “o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al carui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului, utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale”.

Definim leasingul ca fiind operaţiunea prin care o parte, denumită locator/finanţator, se angajează la cererea unui utilizator/locatar, să-i asigure posesia sau folosinţa unui bun, cumpărat sau realizat de finanţator, contra unei redevenţe, iar la sfârşitul perioadei de folosinţă convenite, să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a dobândi proprietatea bunului la un preţ rezidual, sau de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale.

[sus]

Trăsături

Contractul de leasing este un act juridic bilateral, numit, cu titlu oneros având conţinut patrimonial, cu executare succesivă, intuitu-personae şi consensual.

[sus]

Clasificarea contractelor de leasing

Se folosesc mai multe criterii de clasificare:

a) după calitatea utilizatorului, leasingul este:

  • public, dacă cel care beneficiază de finanţare este statul, având ca variantă “leasingul comunal”, când utilizatorul este o comunitate locală;
  • privat, dacă se realizează finanţarea unei intreprinderi particulare vizând bunuri cu destinaţie comercială sau industrială ori pentru persoane fizice bunuri de folosinţă îndelungată sau imobile cu destinaţie de locuinţe.

b) după apartenenţa părţilor:

  • leasing naţional – dacă părţile aparţin aceluiaşi stat;
  • contractul de leasing internaţional – când intervine un element de extraneitate. În special este vorba de leasingul echipamentului industrial sau alte bunuri mobile de mare valoare (avioane, petroliere, sateliti, camioane, etc.). În acest caz este relevant sistemul de impunere fiscală şi vamală.

c) după modul de calcul al redevenţelor:

  • contractul de leasing cu amortizare integrală (full-pay-out-leasing) în care suma redevenţelor plătite locatorului, din care s-a scăzut cea cu titlu de marjă de profit, amortizează valoarea bunului;
  • contractul de leasing cu amortizare parţială. Acest tip de contract se caracterizează printr-o valoare reziduală considerabilă care dă consistenţă dreptului de opţiune (non-full-pay-out-leasing).

d) după apartenenţa fondurilor investite prin contractul de leasing:

  • leasingul realizat cu fondurile unei societăţi de leasing;
  • leasingul sindicalizat – finanţarea achiziţiei bunurilor contractate în regim de leasing se face prin punerea în comun de fonduri aparţinând mai multor societăţi de leasing. În acest fel se pot finanţa investiţii mari cu riscuri scăzute. Ordonanţa nr. 51/1997 reglementează leasingul sindicalizat în art. 23 permiţând ca echipamentul industrial şi construcţiile să poată fi utilizate, în sistem de leasing, de către societăţile comerciale, dacă între acestea s-a încheiat un contract în scopul realizării unei investiţii sau al folosinţei comune.

e) după provenienţa bunurilor finanţate:

  • contractul de leasing clasic, cu structura tripartită. În acest caz bunul provine de la o terţă persoană, numita furnizor;
  • contractul de leasing care are ca obiect un bun aflat în patrimoniul finanţatorului sau construit chiar de finanţator. Este cazul societăţilor imobiliare pentru comert şi industrie care exploatează prin leasing imobilele pe care le-au construit.
  • lease-back ori sale and lease-back. Este varianta contractului de leasing în care bunul utilizat este vândut societăţii de leasing chiar de către beneficiar. Acest tip de leasing evidenţiaza cel mai bine caracterul de operaţiune financiară a leasingului. Lease-back-ul este reglementat de Ordonanţa nr. 51/1997, în art. 22, sub formă de “vinderea echipamentului industrial”, fapt care ar putea conduce la ideea că legiuitoru a dorit să lase “lease-back”-ul imobiliar în afara reglementării, indiferent dacă este vorba de imobile cu destinaţie comercială sau industrială, ori imobile cu destinaţie de locuinţă.

f) după natura bunului contractat:

  • leasingul mobiliar, care poate avea ca obiect bunuri cu destinaţie comercială sau industrială ori bunuri de folosinţă îndelungată;
  • leasingul imobiliar, care poate avea ca obiect imobilele cu destinaţie industrială sau comercială, ori imobile cu destinaţia de locuinţă pentru persoanele fizice.

g) după natura operaţiunii, legiuitorul român clasifică leasingul în financiar şi operaţional (art. 2).

Leasingul financiar este definit ca fiind acea operaţiune care îndeplineşte una sau mai multe dintre următoarele condiţii:

  • riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
  • părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
  • utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată.
  • perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel putin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasingul operaţional este considerat ca fiind acea operaţiune de leasing care nu indeplineste nici una dintre conditiile leasingului financiar.

[sus]

Încheierea, executarea şi încetarea contractului de leasing

Operaţiunile de leasing presupun o succesiune de etape. Majoritatea specialiştilor consideră necesare 3 etape succesive de realizare, dacă nu survine vreun eveniment care să întrerupă operaţiunile. Prima etapă este cea de formare a contractului (I), urmată de etapa de realizare a locaţiunii (II) şi apoi etapa de finalizare a contractului (III).

[sus]

I. Etapa de formare a contractului

Contractul de leasing se va supune regulilor generale din dreptul comun care guvernează încheierea contractelor.

Astfel, contractul de leasing se încheie prin întâlnirea cererii cu oferta, fiind aplicabile dispoziţiile art. 35-39 din Codul comercial privitoare la formarea contractelor.

Conturarea contractului de leasing se poate face pe mai multe căi aflate la îndemâna părţilor. În doctrină au fost analizate trei situatii, în functie de scopul urmarit. Este vorba de leasingul mobiliar (1), leasingul imobiliar (2) şi de cesiunea leasingului (3).

[sus]

II. Etapa de realizare a locaţiunii

Etapa locatiunii bunurilor aflate în leasing incepe din momentul punerii lor la dispozitia utilizatorului şi dureaza pe timpul stabilit prin contract.

Durata poate fi scurtă pentru leasingul mobiliar (câţiva ani) sau poate fi îndelungată pentru leasingul imobiliar (10-20 de ani sau mai mult).

Legiuitorul român a stabilit decât durata minimă a locaţiunii la un an, urmând ca părţile să stabilească prin acordul lor de voinţă, durata maximă a contractului. Libertatea contractuală pare totală în acest sens, însă dacă se depaşesc termenele de amortizare sau pentru bunurile imortate durata de 7 ani, apar consecinţe privind amortizarea ori taxele vamale.

[Sus]

Raporturile dintre finanţator şi utilizator.

Pe durata locaţiunii, finanţatorul şi utilizatorul au drepturi şi obligaţii specifice stabilite pe cale legală şi pe cale convenţională.

[sus]

Astfel, finanţatorul are următoarele obligaţii:

  • de a conferi utilizatorului drepturile derivand din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie;
  • de a garanta pe utilizator contra evicţiunii din partea oricărei persoane fizice sau juridice care ar pretinde un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului, în condiţiile în care utilizatorul a respectat toate clauzele contractuale;
  • să asigure bunurile oferite în leasing, printr-o societate de leasing.

[sus]

Utilizatorul are următoarele obligaţii:

  • să efectueze recepţia şi să primeasca bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
  • să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
  • să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul finanţatorului;
  • să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la termenele prevăzute în contractul de leasing;
  • să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing;
  • să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing;
  • să permita finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing;
  • să îl informeze pe finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate, venită din partea unui tert;
  • să nu aducă modificari bunului fără acordul finanţatorului.
  • să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.

La obligaţiile legale mentionate, părţile pot să adauge şi alte obligaţii.

[sus]

III. Etapa de finalizare a contractului.

Durata de folosinţă a bunului de către utilizator este variabilă, părţile contractante având deplină libertate de a o determina, însă nu mai puţin de 1 an. În practică însă, libertatea juridică este limitată de necesităţi economice, durata de locaţiune corespunzând perioadei de amortizare, potrivit legislaţiei în materie.

Contractul de leasing poate înceta la termenul convenit de părţi sau înainte de acel termen, urmare a intervenţiei unor cauze care ţin de voinţa unei părţi ori a unui eveniment.

a) Încetarea contractului inainte de termen.

Rezilierea. Rezilierea anticipată a contractului de leasing este o sancţiune la îndemâna societăţii de leasing, pentru situaţiile stabilite prin Ordonanţă, însă părţile contractante pot conveni şi rezilierea în favoarea utilizatorului.

Societatea de leasing poate solicita rezilierea anticipată în urmatoarele situaţii prevăzute în Ordonanţă:

  1. în cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
  2. în situaţia în care utilizatorul nu îşi execută obligaţia de plată a redevenţei;
  3. în cazul în care utilizatorul se află în stare de reorganizare judiciară sau faliment.

Pentru utilizator nu au fost reglementate situaţii de reziliere, însă nerespectarea dreptului său de opţiune obligă societatea de leasing la plata de daune interese, care vor fi egale cu “valoarea reziduală a bunului, sau cu valoarea sa de circulaţie, calculată la data expirării contractului de leasing”.

Pactele comisorii. În practică, toate contractele de leasing conţin pacte comisorii exprese, care permit locatorului să obţină rezilierea, în caz de neplata a redevenţelor, fără să fie necesară intervenţia justiţiei.

b) Încetarea contractului de leasing la termen

Utilizatorul are trei posibilităţi: să achizitioneze bunul, să îl restituie, ori să continue contractul de leasing.

[sus]

Gheorghe Gheorghiu, Adrian Ţuţuianu, Contracte comerciale speciale.