Category Archives: Comercial

Biletul la ordin, cambia şi cecul se învestesc cu formulă executorie

În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 374^1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 459/2006, raportate la prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin şi ale art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, referitor la învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului.

ICCJ a admis (prin decizia nr. 4 din 19 ianuarie 2009) un recurs în interesul legii şi a stabilit că dispoziţiile art. 374^1 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea nr. 58/1934 şi respectiv art. 53 din Legea nr. 59/1934, se interpretează în sensul că biletul la ordin, cambia şi cecul se învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

Deşi cambia şi biletul la ordin au valoare de titluri executorii, este necesară învestirea acestora cu formulă executorie, în condiţiile în care art. 61 alin. 3 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, prin raportare la art. 106 alin. 1 din acelaşi act normativ, prevede în mod expres că judecătoria este competentă pentru a învesti aceste înscrisuri cu formulă executorie.

Clauzele abuzive

Noţiuni generale.Drepturi şi obligaţii.

Organele abilitate pentru constatarea contravenţiilor şi soluţionarea litigiilor.

Listă cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive.

Noţiuni generale.

Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociatii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

[sus]

Drepturi şi obligaţii.

Clauzele contractuale prevazute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozitiilor prezentei legi.

Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abusive în contractele încheiate între coemrcianţi şi consumatori republicată prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evalueaza în funcţie de:

  1. natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
  2. toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
  3. alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese.

[sus]

Organele abilitate pentru constatarea contravenţiilor şi soluţionarea litigiilor.

Controlul respectării dispoziţiilor prezentei legi se face de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor.

Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încalcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

[sus]

Listă cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive.

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

  1. dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în conditiile în care comerciantul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urma să aiba libertatea de a rezilia contractul;
  2. obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
  3. obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în care comerciantul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
  4. dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;
  5. dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
  6. dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;
  7. dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale;
  8. restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;
  9. obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;
  10. restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, în cazurile în care comerciantul a modificat unilateral clauzele mentionate la lit. e, comerciantul nu si-a îndeplinit obligaţiile contractuale;
  11. exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor şi serviciilor;
  12. exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitandu-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;
  13. permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părţi din contract;
  14. dau dreptul comerciantului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane (agent, mandatar etc.), fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţăa de consumator;
  15. interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o creanţă pe care el ar avea-o asupra comerciantului;
  16. prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrarii sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preţurilor, atăt timp cât sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preţurile variază să fie descrisă în mod explicit;
  17. permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant;
  18. dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevada acelaşi drept şi pentru consumator;
  19. dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive întemeiate. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor prin care furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a dispune în mod unilateral încetarea unui contract încheiat pe o perioadă nedeterminată şi fără o notificare prealabilă în cazul unui motiv întemeiat, cu condiţia ca furnizorul să fie obligat să informeze imediat celelalte părţi contractante.

Dispoziţiile de la punctele 1, 16 şi 19 nu sunt aplicabile în cazul:

  1. tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzatorul sau furnizorul nu le poate controla;
  2. contractelor pentru cumpărarea sau vânzarea de devize, cecuri de călătorie, ordine de plată internaţionale emise în devize sau alte instrumente de plată internaţionale.

[sus]

Schimbare sediu social firmă

Sediul social se stabileste la constituirea societăţii, prin actul constitutiv şi, ulterior, se poate schimba, printr-un act modificator al actului constitutiv.

Schimbarea sediului social al unei societăţi se realizează rapid ţinându-se cont de două aspecte:

  • dacă se mută sediul în acelaşi judeţ;
  • dacă se mută sediul în alt judeţ.

În primul caz actele necesare sunt următoarele:

  • hotărârea adunării generale a asociaţilor/ acţionarilor, decizia asociatului unic/ decizia CA/decizia directoratului şi actul adiţional la actul constitutiv;
  • dovezile privind noul sediu social;
  • certificatul de înregistrare şi, după caz, anexa/anexele;
  • actul constitutiv actualizat;
  • dovezile privind plata taxelor/tarifelor legale: taxa judiciară de timbru, în original, timbre judiciare, taxe de registru, tariful de publicare în Monitorul Oficial (cca 400 lei);
  • cerere de înregistrare;
  • declaraţie-tip pe propria răspundere.

În cazul în care sediul se mută în alt judeţ este nevoie de:

  • hotărârea adunării generale a asociaţilor/ acţionarilor, decizia asociatului unic/ decizia CA/decizia directoratului şi actul adiţional la actul constitutiv;
  • dovezile privind noul sediu social;
  • certificatul de înregistrare şi, după caz, anexa/anexele;
  • actul constitutiv actualizat;
  • dovezile privind plata taxelor/tarifelor legale: taxa judiciară de timbru, în original, timbre judiciare, taxe de registru, tariful de publicare în Monitorul Oficial (cca 400 lei);
  • cerere de înregistrare;
  • declaraţie-tip pe propria răspundere;
  • dovada verificării disponibilităţii şi a rezervării firmei (45 lei);
  • cerere de radiere.

În ceea ce priveşte dovada noului sediu, actul poate fi un contract de închiriere (înregistrat la Administraţia Financiară dacă se încheie între o persoană fizică şi una juridică), un contract de comodat, un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică dacă societatea care-şi mută sediul este cumpărătorul s.a. În situaţia în care spaţiul destinat sediului social este un apartament într-un clădire de locuinţe (bloc) este obligatorie obţinerea acordurilor de funcţionare şi anume: acordul asociaţiei de proprietari / locatari, reprezentată de către preşedintele asociaţiei, acordul proprietarilor vecini direct afectaţi de rezultatele activităţii pe care urmează să o desfăşuraţi (vecinul de sus/jos/stânga/dreapta).

Totodată sediul social se poate muta în ambele cazuri timp de un an la cabinetul unui avocat (pentru mai multe detalii vedeţi articolul găzduire sediu social).

Schimbarea sediului social trebuie adusă şi la cunoştinţa Administraţiei Financiare. Astfel, pentru contribuabilii înregistraţi la Registrul Comerţului, solicitarea schimbării domiciliului fiscal la noul sediu social se face prin depunerea de către comerciant a formularului (050) „Cererea de înregistrare a domiciliului fiscal al contribuabilului” la organul fiscal în a cărui rază teritorială se află situat noul sediu social.

Organul fiscal are obligaţia de a transmite această solicitare către unitatea fiscală de la vechiul sediu social, în termen de 3 zile. Termenul de transfer al dosarului fiscal al contribuabilului, de către organul fiscal de la vechiul sediu social, a fost stabilit la cel mult 15 zile de la primirea cererii.

Cabinetele de Avocatură Asociate Marta Adriana & Grigore Alexandra oferă asistenţă juridică la schimbarea sediului social, ocupându-se de întocmirea tuturor actelor necesare şi depunerea lor la Oficiul Registrului Comerţului.

Rezervare denumire PFA, întreprindere individuală, întreprindere familială

Fie că se doreşte înfiinţarea unui PFA (persoană fizică autorizată), a unei Întreprinderi Individuale sau a unei Întreprinderi Familiale primul pas este rezervarea de denumire care se face la ORC, completându-se formularul special pentru persoane fizice.

Denumirea nu se alege, ea îmbracă forma “Nume – Iniţiala Tatălui – Prenume” urmată de acronimul PFA, II, IF, de exemplu “Popescu I. Vasile” PFA. În situaţia în care mai există această denumire în loc de iniţiala tatălui se va trece iniţiala mamei sau, dacă tot există, iniţiala tatălui urmată de iniţiala mamei. Dacă nici acum nu se poate rezerva, denumirea va îmbrăca forma “Popescu Ion Vasile” PFA. Evident dacă şi acum există se va trece numele mamei, ajungându-se până la urmă la trecerea atât a prenumelui tatălui, cât şi al mamei.

Taxa de rezervare denumire este mai mică decât la societăţile comerciale, cca. 12 lei, iar rezervarea este valabilă 3 luni.

Contractul de know-how

Noţiune.

Delimitarea faţă de secretul de fabrică.

Delimitarea faţă de asistenţa tehnică.

Delimitarea faţă de invenţia brevetată.

Condiţii de valabilitate a contractului.

Caracterele juridice . Forma contractului.

Efectele contractului de know-how. Obligaţiile furnizorului.

Obligaţiile beneficiarului.

Noţiune.

O definiţie legală a know-how-ului se regăseşte în legislaţia actuală în OG 52/1997 privind regimul juridic al francizei, modificată şi aprobată prin Legea nr. 79/1998. Potrivit art. 1 lit. d) din actul normativ amintit, know-how-ul este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs.

O altă definiţie – mai complexă – este dată de Codul fiscal, potrivit căruia „know-how-ul este orice informaţie cu privire la experienţa industrială, comercială sau ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea unui proces existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu este permisă fără autorizaţia persoanei care a furnizat această informaţie; în măsura în care provine din experienţă, know-how-ul reprezintă ceea ce un producător nu poate şti din simpla examinare a produsului şi din simpla cunoaştere a programului tehnicii”.

[sus]

Delimitarea faţă de secretul de fabrică.

Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială defineşte, în art. 11 lit. b, noţiunea de secret comercial ca fiind „informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim secret; protecţia secretului comercial operează atâta timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite”.

Acelaşi articol, la lit. a, arată că este „contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzuri de încredere, incitări la delict şi achiziţionări de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă”.

În doctrină, secretele de fabrică sunt definite ca mijloace de fabricaţie având un caracter industrial şi secret, nefiind protejate de lege, cu o noutate relativă dar exploatate industrial.

Pentru a ne afla în faţa unui secret de fabrică, informaţia respectivă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

  1. informaţia trebuie să fie tehnică (formulă, un procedeu, un desen, un proiect, etc.), comercială (conţinutul unor negocieri, oferte, contracte, indicatori financiari, etc.) sau administrativă (liste cu date de contact ale unor clienţi).
  2. informaţia să fie exploatată industrial şi susceptibilă de a fi transmisă către terţi.
  3. informaţia trebuie să fie secretă (confidenţială) această condiţie este îndeplinită chiar dacă informaţia este cunoscută şi folosită de mai multe întreprinderi, atâta timp cât acestea păstrează secretul cu privire la folosirea ei, inclusiv unele faţă de altele.

Aşa cum se observă, secretul de fabrică se deosebeşte de know-how în primul rând prin aceea că informaţia respectivă nu este de natură a conferi un caracter mai competitiv întreprinderii care o deţine, reducând costurile şi optimizând producţia (caracteristici ce ţin de esenţa know-how-ului). În plus, know-how-ul poate fi regăsit pe tot parcursul procesului industrial, de la selecţionarea materiilor prime şi materialelor până la distribuţia produselor finite, în timp ce secretul de fabrică poate exista în procesul de fabricaţie ca şi formulă sau tehnică legată de acest proces.

[sus]

Delimitarea faţă de asistenţa tehnică.

Asistenţa tehnică constă în acordarea unui sprijin tehnic, prin personalul propriu, personalului altei întreprinderi, în vederea punerii în funcţiune a obiectului unei invenţii (dobândit printr-un contract de cesiune sau licenţă) sau punerii în aplicare a unor tehnici ce alcătuiesc obiectul unui know-how.

În general, se consideră că inexistenţa unei clauze privind asistenţa tehnică într-un contract de cesiune de brevet, de licenţă sau de transmitere de know-how echivalează cu inexistenţa acestei obligaţii, cu excepţia situaţiilor în care acordarea asistenţei tehnice este indispensabilă exploatării obiectului contractului.

Dacă însă o asemenea clauză există, ea trebuie să cuprindă dispoziţii clare cu privire la conţinutul obligaţiei de acordare a asistenţei tehnice, a modalităţilor de executare şi duratei sale.

[sus]

Delimitarea faţă de invenţia brevetată.

Know-how-ul este un pachet de informaţii şi cunoştinţe tehnice, nebrevetabile sau brevetabile, dar niciodată brevetate. De cele mai multe ori, prin contractele prin care se transmit drepturile asupra unui brevet se transmit şi soluţiile tehnice de exploatare optimă a obiectului invenţiei (know-how-ul rezultat dintr-o experienţă dobândită şi transmisibilă).

Cu toate acestea, există posibilitatea transmiterii ansamblului de cunoştinţe tehnice ce alcătuieşte know-how-ul şi separat, printr-un contract care nu include şi drepturi protejate prin brevet.

[sus]

Condiţii de valabilitate a contractului.

Pentru încheierea valabilă a contractului de know-how este necesară existenţa condiţiilor generale de valabilitate a contractelor prevăzute de art. 948 Cod civil (consimţământul părţilor, capacitatea, cauza licită a obligaţiei contractuale, obiectul contractului).

În legătură cu obiectul acestui contract, trebuie făcută precizarea că el este destul de greu de identificat. Pentru a putea stabili cu exactitate întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract de know-how este necesară descrierea cu exactitate în cuprinsul contractului sau într-un document anexat a informaţiilor şi cunoştinţelor nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, precum şi determinarea produsului sau serviciului la care aceste informaţii şi cunoştinţe se aplică, în scopul producerii sau al exploatării lor.

[sus]

Caracterele juridice. Forma contractului.

Contractul de know-how este un contract consensual atâta vreme cât se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, sinalagmatic, cu titlu oneros, generator de drepturi de creanţă, cu executare succesivă sau imediată, nenumit, principal.

În legătură cu forma contractului de know-how, întrucât nu există reglementări legale speciale cu privire la acest contract, părţile sunt cele care hotărăsc în ce formă îşi exprimă acordul de voinţă. Considerăm, totuşi, că sarcina probei privind existenţa şi întinderea know-how-ului este mult uşurată de existenţa unui înscris care să constate acordul de voinţă, precum şi de existenţa unui suport scris de transmitere a informaţiilor şi cunoştinţelor care alcătuiesc know-how-ul.

[sus]

Efectele contractului de know-how. Obligaţiile furnizorului.

Din contractul de know-how se nasc în sarcina furnizorului următoarele obligaţii:

1. Obligaţia de comunicare a know-how-ului.

Este o obligaţie de “a face” care se execută prin comunicarea know-how-ului către beneficiar, fie într-o formă tangibilă, fie într-o formă intangibilă.

2. Obligaţia de comunicare a perfecţionărilor.

Este de la sine înţeles că, în situaţia în care părţile (furnizorul şi beneficiarul) stipulează expres în convenţia lor că în sarcina furnizorului cade şi obligaţia de a comunica către beneficiar dezvoltarea şi perfecţionarea know-how-ului, ulterioare încheierii convenţiei, furnizorul, în executarea contractului, va comunica beneficiarului şi toate îmbunătăţirile aduse know-how-ului care face obiectul contractului respectiv.

Problema existenţei sau inexistenţei acestei obligaţii se pune doar în situaţia în care în contract nu există nici o clauză în acest sens.

În doctrină s-a exprimat opinia că, în ipoteza enunţată mai sus, obligaţia de transmitere a know-how-ului nu implică şi transmiterea perfecţionărilor aduse ulterior încheierii contractului.

Într-o altă opinie, o asemenea clauză de comunicare a perfecţionărilor este considerată a fi de natura contractului de know-how. Potrivit acestei opinii, chiar dacă în contract nu există o clauză expresă în acest sens, prin încheierea contractului se naşte în sarcina furnizorului, alături de obligaţia de comunicare a know-how-ului, şi obligaţia de comunicare a îmbunătăţirilor şi perfecţionărilor ulterioare.

3. Obligaţia de garanţie pentru vicii.

În legătură cu această obligaţie se pune problema dacă furnizorul know-how-ului este ţinut să răspundă faţă de beneficiar în situaţia în care ansamblul cunoştinţelor transmise nu produc efectul scontat, efectul pe care l-a avut în vedere beneficiarul atunci când a negociat şi a încheiat contractul.

O instanţă de judecată investită cu soluţionarea unui asemenea litigiu va trebui să analizeze clauzele contractuale, să extragă voinţa internă a părţilor şi acolo unde sunt detaliate mijloacele (ansamblul de cunoştinţe tehnice ce trebuie transmise) şi efectele care trebuie să se producă în raport de aceste mijloace, iar aceste efecte nu s-au produs ca urmare a unor vicii de concepţie, poate să angajeze răspunderea contractuală pentru vicii a furnizorului.

Sarcina de a proba existenţa unui viciu de concepţie aparţine în mod evident beneficiarului.

În ce priveşte neproducerea efectelor scontate în urma aplicării know-how-ului transmis (nu s-au redus costurile, nu a crescut profitul etc.), acest fapt nu poate constitui un temei pentru invocarea de către beneficiar a răspunderii pentru vicii ascunse a furnizorului.

4. Obligaţia de exclusivitate.

Prin contractul de know-how, furnizorul îşi poate asuma obligaţia de a nu mai comunica şi altor persoane know-how-ul care constituie obiectul contractului, astfel încât beneficiarul să fie singura persoană care să utilizeze cunoştinţele ce alcătuiesc know-how-ul respectiv. Această exclusivitate poate fi generală sau poate privi un anumit teritoriu.

[sus]

Obligaţiile beneficiarului.

1. Obligaţia de plată a preţului.

Preţul pe care urmează să îl plătească beneficiarul pentru know-how-ul transmis poate fi stabilit după cum urmează:

  • într-o sumă fixă, plătită integral în momentul încheierii contractului sau ulterior, în rate;
  • sub forma unor redevenţe, adică a unor sume de bani proporţionale cu beneficiile realizate din exploatarea know-how-ului, sume care urmează să fie plătite periodic;
  • o sumă fixă, urmată de plata periodică a unor redevenţe.

În cazul în care preţul nu este determinat, în contract se va preciza expres care este criteriul şi modalitatea în care el va fi determinat ulterior, de către părţi sau, în caz de neînţelegeri, de către instanţa de judecată.

2. Obligaţia de păstrare a secretului.

Cum legea nu protejează expres know-how-ul conferind titularului său un drept real asupra acestui ansamblu de cunoştinţe, aşa cum se întâmplă în cazul invenţiilor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, furnizorul know-how-ului trebuie să se protejeze singur, pe cale contractuală, de eventualele încercări ale beneficiarului de a dezvălui know-how-ul unor terţi.

Aşadar, furnizorul know-how-ului se protejează introducând în contractul de know-how clauze prohibitive specifice (confidenţialitate, neconcurenţă, limitare a exploatării în timp şi spaţiu). Aceste clauze sunt singurele care îl obligă pe beneficiar, el putând fi sancţionat numai pe tărâm contractual pentru divulgarea know-how-ului către terţi fără acordul furnizorului.

Mai mult decât atât, furnizorul poate impune, tot pe cale contractuală anumite măsuri de siguranţă ce trebuie luate de către beneficiar, în timpul execuţiei contractului, astfel încât cunoştinţele transmise să nu ajungă publice şi orice terţ să le poată folosi.

Poate apărea şi situaţia în care un terţ ajunge să cunoască şi să folosească cunoştinţele şi elementele know-how-ului prin forţele şi experienţa proprie, caz în care beneficiarul know-how-ului nu poate fi tras la răspundere şi obligat la plata de daune interese pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale.

3. Obligaţia de neconcurenţă.

Este vorba de o obligaţie de „a nu face” asumată de beneficiar şi nu de obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură a aduce atingere unui drept real, întrucât furnizorul nu beneficiază de un drept real exclusiv asupra conţinutului know-how-ului, drept care i-ar acorda toate garanţiile necesare împotriva oricăror atingeri aduse de beneficiar sau de terţi .

Încălcarea acestei obligaţii contractuale poate determina rezilierea contractului cu plata de daune-interese către furnizor, dar poate determina şi angajarea răspunderii beneficiarului pentru concurenţă neloială.

[sus]

Bibliografie:

Gheorghe Gheorghiu, Adrian Ţuţuianu, Contracte comerciale speciale.

Contractul electronic

Noţiune.

Dovada contractului electronic.

Contracte ce nu pot fi încheiate electronic.

Momentul şi locul perfectării contractului.

Legislaţie în domeniu.

Noţiune.

Contractul electronic este convenţia încheiată prin intermediul mijloacelor informatice.

Contractul electronic nu diferă foarte mult de cel clasic, însă prezintă anumite particularităţi: este asimilat contractului clasic din punctul de vedere al validităţii sale şi al efectelor produsesi calificat juridic ca fiind un contract la distanţă, însă apare o condiţie suplimentară în ceea ce priveşte dovada existenţei acestui tip de contract.

[sus]

Dovada contractului electronic.

Articolul 7 din Legea nr. 365/2002 republicată prevede următoarele contractele încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care legea le recunoaşte contractelor, atunci când sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru validitatea acestora.

Pentru validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice nu este necesar consimţământul prealabil al părţilor asupra utilizării mijloacelor electronice.

Proba încheierii contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor care rezultă din aceste contracte este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile. Deci, indiferent de faptul că semnătura electronică este bazată sau nu pe un certificat calificat, din momentul în care apartenenţa acesteia este stabilită, prezumţia autenticităţii înscrisului în formă electronică nu mai poate fi contestată.

Art. 8 din Legea nr. 455/2001 arată că în situaţia în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate. În acest scop, expertul sau specialistul este obligat să solicite certificate calificate, precum şi orice alte documente necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori a titularului de certificat.

[sus]

Contracte ce nu pot fi încheiate electronic.

De la regula potrivit careia prin mijloace informatice poate fi încheiat orice tip de contract exista câteva excepţii

a) activitatea notarilor publici, în măsura în care aceasta presupune o participare directă şi specifică la exercitarea prerogativelor autorităţii publice;

b) activităţile de reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie şi de urmărire penală;

c) jocurile de noroc cu câştiguri în bani, loteriile şi pariurile.

[sus]

Momentul şi locul perfectării contractului.

În ceea ce priveşte momentul perfectării contractului de prevede că dacă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinta ofertantului.

Contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestaţiei caracteristice se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea, în afară de cazul în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea.

În cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcute de furnizorul de servicii, furnizorul de servicii are obligaţia de a confirma primirea ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia, în unul dintre urmatoarele moduri:

a) trimiterea unei dovezi de primire prin poşta electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;

b) confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea ofertei sau a acceptării ofertei, de îndată ce oferta sau acceptarea a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această confirmare să poată fi stocată şi reprodusă de către destinatar.

Oferta sau acceptarea ofertei, precum şi confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, efectuate în unul dintre modurile prevazute la mai sus, se consideră primite atunci când părţile cărora le sunt adresate pot sa le acceseze.

[sus]

Legislaţie în domeniu.

  • Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă – Directiva privind comerţul electronic 2000/31/CE, Euratom, 8 iunie 2000;
  • Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată;
  • Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

[sus]

Contractul de leasing

Noţiune.Trăsături.

Clasificarea contractelor de leasing.

Încheierea, executarea şi încetarea contractului de leasing.

I.Etapa de formare a contractului.

II.Etapa de realizare a locaţiunii.

Raporturile dintre finanţator şi utilizator.

Obligaţiile finanţatorului.Obligaţiile utilizatorului.

III.Etapa de finalizare a contractului.

Noţiune

În legislaţia română operaţiunile de leasing sunt definite ca fiind acele operaţiuni prin care “o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al carui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului, utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale”.

Definim leasingul ca fiind operaţiunea prin care o parte, denumită locator/finanţator, se angajează la cererea unui utilizator/locatar, să-i asigure posesia sau folosinţa unui bun, cumpărat sau realizat de finanţator, contra unei redevenţe, iar la sfârşitul perioadei de folosinţă convenite, să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a dobândi proprietatea bunului la un preţ rezidual, sau de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale.

[sus]

Trăsături

Contractul de leasing este un act juridic bilateral, numit, cu titlu oneros având conţinut patrimonial, cu executare succesivă, intuitu-personae şi consensual.

[sus]

Clasificarea contractelor de leasing

Se folosesc mai multe criterii de clasificare:

a) după calitatea utilizatorului, leasingul este:

  • public, dacă cel care beneficiază de finanţare este statul, având ca variantă “leasingul comunal”, când utilizatorul este o comunitate locală;
  • privat, dacă se realizează finanţarea unei intreprinderi particulare vizând bunuri cu destinaţie comercială sau industrială ori pentru persoane fizice bunuri de folosinţă îndelungată sau imobile cu destinaţie de locuinţe.

b) după apartenenţa părţilor:

  • leasing naţional – dacă părţile aparţin aceluiaşi stat;
  • contractul de leasing internaţional – când intervine un element de extraneitate. În special este vorba de leasingul echipamentului industrial sau alte bunuri mobile de mare valoare (avioane, petroliere, sateliti, camioane, etc.). În acest caz este relevant sistemul de impunere fiscală şi vamală.

c) după modul de calcul al redevenţelor:

  • contractul de leasing cu amortizare integrală (full-pay-out-leasing) în care suma redevenţelor plătite locatorului, din care s-a scăzut cea cu titlu de marjă de profit, amortizează valoarea bunului;
  • contractul de leasing cu amortizare parţială. Acest tip de contract se caracterizează printr-o valoare reziduală considerabilă care dă consistenţă dreptului de opţiune (non-full-pay-out-leasing).

d) după apartenenţa fondurilor investite prin contractul de leasing:

  • leasingul realizat cu fondurile unei societăţi de leasing;
  • leasingul sindicalizat – finanţarea achiziţiei bunurilor contractate în regim de leasing se face prin punerea în comun de fonduri aparţinând mai multor societăţi de leasing. În acest fel se pot finanţa investiţii mari cu riscuri scăzute. Ordonanţa nr. 51/1997 reglementează leasingul sindicalizat în art. 23 permiţând ca echipamentul industrial şi construcţiile să poată fi utilizate, în sistem de leasing, de către societăţile comerciale, dacă între acestea s-a încheiat un contract în scopul realizării unei investiţii sau al folosinţei comune.

e) după provenienţa bunurilor finanţate:

  • contractul de leasing clasic, cu structura tripartită. În acest caz bunul provine de la o terţă persoană, numita furnizor;
  • contractul de leasing care are ca obiect un bun aflat în patrimoniul finanţatorului sau construit chiar de finanţator. Este cazul societăţilor imobiliare pentru comert şi industrie care exploatează prin leasing imobilele pe care le-au construit.
  • lease-back ori sale and lease-back. Este varianta contractului de leasing în care bunul utilizat este vândut societăţii de leasing chiar de către beneficiar. Acest tip de leasing evidenţiaza cel mai bine caracterul de operaţiune financiară a leasingului. Lease-back-ul este reglementat de Ordonanţa nr. 51/1997, în art. 22, sub formă de “vinderea echipamentului industrial”, fapt care ar putea conduce la ideea că legiuitoru a dorit să lase “lease-back”-ul imobiliar în afara reglementării, indiferent dacă este vorba de imobile cu destinaţie comercială sau industrială, ori imobile cu destinaţie de locuinţă.

f) după natura bunului contractat:

  • leasingul mobiliar, care poate avea ca obiect bunuri cu destinaţie comercială sau industrială ori bunuri de folosinţă îndelungată;
  • leasingul imobiliar, care poate avea ca obiect imobilele cu destinaţie industrială sau comercială, ori imobile cu destinaţia de locuinţă pentru persoanele fizice.

g) după natura operaţiunii, legiuitorul român clasifică leasingul în financiar şi operaţional (art. 2).

Leasingul financiar este definit ca fiind acea operaţiune care îndeplineşte una sau mai multe dintre următoarele condiţii:

  • riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
  • părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
  • utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată.
  • perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel putin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasingul operaţional este considerat ca fiind acea operaţiune de leasing care nu indeplineste nici una dintre conditiile leasingului financiar.

[sus]

Încheierea, executarea şi încetarea contractului de leasing

Operaţiunile de leasing presupun o succesiune de etape. Majoritatea specialiştilor consideră necesare 3 etape succesive de realizare, dacă nu survine vreun eveniment care să întrerupă operaţiunile. Prima etapă este cea de formare a contractului (I), urmată de etapa de realizare a locaţiunii (II) şi apoi etapa de finalizare a contractului (III).

[sus]

I. Etapa de formare a contractului

Contractul de leasing se va supune regulilor generale din dreptul comun care guvernează încheierea contractelor.

Astfel, contractul de leasing se încheie prin întâlnirea cererii cu oferta, fiind aplicabile dispoziţiile art. 35-39 din Codul comercial privitoare la formarea contractelor.

Conturarea contractului de leasing se poate face pe mai multe căi aflate la îndemâna părţilor. În doctrină au fost analizate trei situatii, în functie de scopul urmarit. Este vorba de leasingul mobiliar (1), leasingul imobiliar (2) şi de cesiunea leasingului (3).

[sus]

II. Etapa de realizare a locaţiunii

Etapa locatiunii bunurilor aflate în leasing incepe din momentul punerii lor la dispozitia utilizatorului şi dureaza pe timpul stabilit prin contract.

Durata poate fi scurtă pentru leasingul mobiliar (câţiva ani) sau poate fi îndelungată pentru leasingul imobiliar (10-20 de ani sau mai mult).

Legiuitorul român a stabilit decât durata minimă a locaţiunii la un an, urmând ca părţile să stabilească prin acordul lor de voinţă, durata maximă a contractului. Libertatea contractuală pare totală în acest sens, însă dacă se depaşesc termenele de amortizare sau pentru bunurile imortate durata de 7 ani, apar consecinţe privind amortizarea ori taxele vamale.

[Sus]

Raporturile dintre finanţator şi utilizator.

Pe durata locaţiunii, finanţatorul şi utilizatorul au drepturi şi obligaţii specifice stabilite pe cale legală şi pe cale convenţională.

[sus]

Astfel, finanţatorul are următoarele obligaţii:

  • de a conferi utilizatorului drepturile derivand din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie;
  • de a garanta pe utilizator contra evicţiunii din partea oricărei persoane fizice sau juridice care ar pretinde un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului, în condiţiile în care utilizatorul a respectat toate clauzele contractuale;
  • să asigure bunurile oferite în leasing, printr-o societate de leasing.

[sus]

Utilizatorul are următoarele obligaţii:

  • să efectueze recepţia şi să primeasca bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
  • să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
  • să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul finanţatorului;
  • să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la termenele prevăzute în contractul de leasing;
  • să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing;
  • să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing;
  • să permita finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing;
  • să îl informeze pe finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate, venită din partea unui tert;
  • să nu aducă modificari bunului fără acordul finanţatorului.
  • să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.

La obligaţiile legale mentionate, părţile pot să adauge şi alte obligaţii.

[sus]

III. Etapa de finalizare a contractului.

Durata de folosinţă a bunului de către utilizator este variabilă, părţile contractante având deplină libertate de a o determina, însă nu mai puţin de 1 an. În practică însă, libertatea juridică este limitată de necesităţi economice, durata de locaţiune corespunzând perioadei de amortizare, potrivit legislaţiei în materie.

Contractul de leasing poate înceta la termenul convenit de părţi sau înainte de acel termen, urmare a intervenţiei unor cauze care ţin de voinţa unei părţi ori a unui eveniment.

a) Încetarea contractului inainte de termen.

Rezilierea. Rezilierea anticipată a contractului de leasing este o sancţiune la îndemâna societăţii de leasing, pentru situaţiile stabilite prin Ordonanţă, însă părţile contractante pot conveni şi rezilierea în favoarea utilizatorului.

Societatea de leasing poate solicita rezilierea anticipată în urmatoarele situaţii prevăzute în Ordonanţă:

  1. în cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
  2. în situaţia în care utilizatorul nu îşi execută obligaţia de plată a redevenţei;
  3. în cazul în care utilizatorul se află în stare de reorganizare judiciară sau faliment.

Pentru utilizator nu au fost reglementate situaţii de reziliere, însă nerespectarea dreptului său de opţiune obligă societatea de leasing la plata de daune interese, care vor fi egale cu “valoarea reziduală a bunului, sau cu valoarea sa de circulaţie, calculată la data expirării contractului de leasing”.

Pactele comisorii. În practică, toate contractele de leasing conţin pacte comisorii exprese, care permit locatorului să obţină rezilierea, în caz de neplata a redevenţelor, fără să fie necesară intervenţia justiţiei.

b) Încetarea contractului de leasing la termen

Utilizatorul are trei posibilităţi: să achizitioneze bunul, să îl restituie, ori să continue contractul de leasing.

[sus]

Gheorghe Gheorghiu, Adrian Ţuţuianu, Contracte comerciale speciale.

Forme de organizare persoane fizice – PFA, întreprindere individuală şi întreprindere familială

Înregistrarea şi autorizarea funcţionării.

1. Regimul juridic al PFA.

2. Regimul juridic al întreprinzătorilor titulari ai întreprinderilor individuale.

3. Regimul juridic al întreprinderii familiale.

Patrimoniul de afectaţiune.

Documente care atestă pregătirea sau experienţa profesională.

Obligaţii declarative.

Persoanele fizice pot desfăşura activităţile economice după cum urmează:

  1. individual şi independent, ca persoane fizice autorizate;
  2. ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
  3. ca membri ai unei întreprinderi familiale.

Persoanele fizice care pot desfăşura activităţi economice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

  1. au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice care solicită autorizarea pentru desfăşurarea de activităţi economice
  2. nu au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
  3. au un sediu profesional declarat;
  4. declară pe propria răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi al protecţiei muncii.

Înregistrarea şi autorizarea funcţionării.

Persoanele fizice au obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, înainte de începerea activităţii economice, ca persoane fizice autorizate (PFA), respectiv întreprinzători persoane fizice titulari ai unei întreprinderi individuale.

Reprezentantul întreprinderii familiale are obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, înainte de începerea activităţii economice. În cazul în care acesta nu formulează cererea în termen de 7 zile de la încheierea acordului de constituire, oricare membru al întreprinderii familiale poate să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării.

În toate cazurile, cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării trebuie formulată în termen de 15 zile de la încheierea acordului de constituire. În caz de nerespectare a termenului, este necesară încheierea unui nou acord de constituire.

Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depune la registrul comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul profesional, însoţită de documentaţia prevăzută de lege.

Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale şi reprezentantul întreprinderii familiale vor ţine contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabil, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

[sus]

1. Regimul juridic al PFA.

În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic.

PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost autorizată şi nici nu va fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.

Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care PFA este autorizată.

PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare, dacă are calitatea de comerciant, potrivit art. 7 din Codul comercial. Creditorii îşi vor executa creanţele potrivit dreptului comun, în cazul în care PFA nu are calitatea de comerciant.

PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în următoarele cazuri:

  • prin deces;
  • prin voinţa acesteia;
  • în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

[sus]

Documentaţia de susţinere a cererii de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării PFA:

  1. Carte de identitate sau paşaport – fotocopie certificată olograf de către titular privind conformitatea cu originalul.
  2. Document care să ateste drepturile de folosinţă asupra sediului profesional, precum contract de închiriere, comodat, certificat de moştenitor, contract de vânzare-cumpărare, declaraţie de luare în spaţiu sau orice alt act juridic care conferă dreptul de folosinţă etc. – copie legalizată.
  3. Declaraţie pe propria răspundere care să ateste îndeplinirea condiţiilor legale de funcţionare prevăzute de legislaţia specială din domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii.
  4. Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă pregătirea profesională, dacă aceasta este cerută, potrivit unor prevederi legale speciale.
  5. Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă experienţa profesională, dacă este cazul.
  6. Rezervare denumire.

[sus]

2. Regimul juridic al întreprinzătorilor titulari ai întreprinderilor individuale.

Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului. Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului.

Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă, înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă, potrivit legii, şi poate colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice.

Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează chiar dacă colaborarea este exclusivă.

Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea individuală.

Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare.

Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul comerţului în următoarele cazuri:

  • prin deces;
  • prin voinţa acestuia;
  • în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

În caz de deces moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.

[sus]

Documentaţia de susţinere a cererii de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării întreprinderii individuale:

  1. Carte de identitate sau paşaport al titularului întreprinderii individuale – fotocopie certificată olograf de către titular privind conformitatea cu originalul.
  2. Document care să ateste drepturile de folosinţă asupra sediului profesional, precum contract de închiriere, comodat, certificat de moştenitor, contract de vânzare-cumpărare, declaraţie de luare în spaţiu sau orice alt act juridic care conferă dreptul de folosinţă etc. – copie legalizată.
  3. Declaraţie pe propria răspundere care să ateste îndeplinirea condiţiilor legale de funcţionare prevăzute de legislaţia specială din domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii.
  4. Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă pregătirea profesională, dacă aceasta este cerută, potrivit unor prevederi legale speciale.
  5. Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă experienţa profesională, dacă este cazul.
  6. Rezervare denumire.

[sus]

3. Regimul juridic al întreprinderii familiale.

Întreprinderea familială este constituită din 2 sau mai mulţi membri ai unei familii. Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale. De asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială.

Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.

Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat de membrii familiei în formă scrisă, ca o condiţie de validitate. Acordul de constituire va stipula numele şi prenumele membrilor, reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile participării, cotele procentuale în care vor împărţi veniturile nete ale întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale şi condiţiile de retragere, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Procura specială se semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de exerciţiu şi reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială, prin reprezentantul său, poate colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice.

Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.

Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii acesteia pot stipula constituirea unui patrimoniu de afectaţiune. Prin acordul de constituire sau printr-un act adiţional la acesta se vor stabili cotele de participare a membrilor la constituirea patrimoniului de afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru participarea la veniturile nete sau pierderile întreprinderii.

Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare.

Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul desemnat. Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele stabilite prin acordul de constituire sau prin act adiţional, după caz

Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în următoarele cazuri:

  • mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
  • mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere;
  • în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

În cazul în care membrii întreprinderii familiale au constituit un patrimoniu de afectaţiune sau au dobândit bunuri, bunurile se împart conform cotelor stabilite. În cazul în care nu a fost constituit un patrimoniu de afectaţiune, bunurile dobândite se împart conform cotelor prevăzute.

[sus]

Documentaţia de susţinere a cererii de înregistrare în registrul comerţului şi autorizare a funcţionării întreprinderii familiale:

  1. Carte de identitate sau paşaport al fiecărui membru – fotocopie certificată olograf de către titular privind conformitatea cu originalul.
  2. Document care să ateste drepturile de folosinţă asupra sediului profesional, precum contract de închiriere, comodat, certificat de moştenitor, contract de vânzare-cumpărare, declaraţie de luare în spaţiu sau orice alt act juridic care conferă dreptul de folosinţă etc. – copie legalizată.
  3. Declaraţie pe propria răspundere a reprezentantului, care să ateste îndeplinirea condiţiilor legale de funcţionare prevăzute de legislaţia specială din domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii.
  4. Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă pregătirea profesională, dacă aceasta este cerută, potrivit unor prevederi legale speciale.
  5. Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă experienţa profesională, dacă este cazul
  6. Acordul de constituire şi procura specială.
  7. Rezervare denumire.

[sus]

Patrimoniul de afectaţiune.

Patrimoniul de afectaţiune reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora.

[sus]

Documente care atestă pregătirea sau experienţa profesională.

Pregătirea sau experienţa profesională se atestă, după caz, cu documente cum sunt: diploma, certificatul sau adeverinţa, prin care se dovedeşte absolvirea unei instituţii de învăţământ, certificatul de calificare profesională sau de absolvire a unei forme de pregătire profesională, organizată în condiţiile legii, în vigoare la data eliberării acestuia, certificatul de competenţă profesională, cartea de meşteşugar, carnetul de muncă al solicitantului, declaraţie de notorietate cu privire la abilitatea de a desfăşura activitatea pentru care se solicită autorizarea, eliberată de primarul localităţii respective în mod gratuit în cazul meseriilor tradiţionale artizanale, atestatul de recunoaştere şi/sau de echivalare pentru persoanele fizice care au dobândit calificarea în străinătate, atestatul de recunoaştere a calificării dobândite în străinătate, în afara sistemului de învăţământ, orice alte dovezi care să ateste experienţa profesională.

[sus]

Obligaţii declarative.

Ulterior obţinerii certificatului de înregistrare, persoanele fizice au obligaţia să se prezinte la administraţia finanţelor publice unde sunt înregistraţi, în termen de 15 zile, pentru declararea opţiunii privind modul de impozitare (în sistem real sau la normă de venit) şi pentru depunerea declaraţiei referitoare la veniturile şi cheltuielile estimate a se realiza în anul respectiv. În cursul anului contribuabilii plătesc 4 tranşe de impozit anticipat stabilit de organul fiscal, urmând ca până pe data de 15 mai a anului următor să depună declaraţia cod 200 „Declaraţie privind veniturile realizate” cu veniturile şi cheltuielile efectiv realizate cu excepţia celor care sunt impuşi la normă de venit şi nu au început activitatea în luna decembrie a anului anterior. Persoanele care au optat pentru determinarea venitului net în sistem real vor organiza contabilitatea în partidă simplă.

Contribuabilii care desfasoara activitati pentru care venitul net se determina pe baza de norme de venit nu au obligatia sa organizeze si sa conduca contabilitate in partida simpla pentru activitatea respectiva.

[sus]

Găzduire sediu social firmă

Conform prevederilor art. 3 litera h din legea 51/1995, pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, la sediul profesioanal al avocatului se poate stabili temporar, pentru o perioada de maxim 1 an, sediul social al unei societati comerciale in baza unui contract de asistenta juridica.

Cabinetele asociate de avocatură Marta Adriana şi Grigore Alexandra vin in sprijinul persoanelor care doresc să-şi înfiinţeze o societate comercială sau să-şi mute sediul social al uneia deja înfiinţate în Târgovişte, Dâmboviţa, deşi nu deţin o proprietate imobiliară în acest judeţ.

Gazduirea sediului social al societăţii comerciale include şi servicii minime de secretariat cum ar fi: primire/notificare primire corespondenţă, preluare/notificare primire apeluri telefonice, recepţionare/notificare primire mesaje e-mail.