Category Archives: Civil

Darea în plată – Legea 77/2016

Cabinetul Individual de Avocatură Marta Adriana oferă consultanţă juridică privind Legea nr. 77/2016 darea in plată a unor imobile pentru stingerea datoriilor din contractele de credit.
Cabinetul Individual de Avocatură Marta Adriana efectuează formalităţile privind darea în plată:

  • redectare transmitere notificare;
  • asistenţă juridică la convocarea creditorului la notariat pentru încheierea actului translativ de proprietate;
  • asistenţă juridică şi reprezentare în instanţă în situaţia în care creditorul formulează contestaţie la notificare;
  • redactare acţiune şi asistenţă/reprezentare în instanţă a debitorului in situaţia în care creditorul nu dă curs notificării şi nu se prezintă la notariat pentru încheierea actului translativ de proprietate;
  • asistenţă/reprezentare în căile de atac.

Contractul de locaţiune

Noţiune.
Obligaţiile locatorului.
Obligaţiile locatarului.
Încetarea locaţiunii.
Cazuri de nulitate absolută.

Noţiune.

Locaţiunea este un contract prin care o persoană , numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie.

Locaţiunea lucrurilor este un contract prin care una din părţile contractante se îndatoreşte a asigura celeilalte folosinţa unui lucru, pentru un timp determinat, contra unui preţ determinat.

Obiectul contractului de locaţiune este lucrul închiriat. Lucrul închiriat – total sau parţial – poate fi un lucru mobil sau imobil.

Deasemenea, lucrul închiriat poate fi un bun corporal sau incorporal (de exemplu dreptul de proprietate industrială), dar în toate cazurile cu condiţia să nu se distrugă sau să nu se consume prin folosinţă conform destinaţiei după natura obiectului sau conform destinaţiei stabilită prin acordul părţilor.

Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă. În caz de nerealizare a lucrului viitor se va angaja răspunderea locatorului potrivit regulilor generale.

Preţul pe care locatorul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului se numeşte chirie. Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp (ziua, luna, anul etc) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.

Sub sancţiunea nulităţii, chiria trebuie să fie sinceră şi serioasă. Dacă chiria a fost prevăzută fictiv sau lucrul a fost închiriat în schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locaţiune ci un comodat, dacă condiţiile acestui contract au fost îndeplinite şi lucrul a fost predat.

[sus]

Obligaţiile locatorului.

Toate obligaţiile locatorului decurg din esenţa contractului de locaţiune, care constă în a asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata contractului (obligaţia de a face). Pentru a asigura folosinţa lucrului, locatorul este obligat să predea şi să menţină lucrul în stare de întrebuinţare şi să-l garanteze pe locatar detulburările provenite din propria sa faptă, de la terţi şi din viciile lucrului.

Pentru a asigura folosinţa lucrului, potrivit art. 1420 Cod civil, locatorul are trei obligaţii principale:

  • obligaţia de a preda lucrul;
  • obligaţia de a menţine lucrul în stare de întrebuinţare;
  • obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse.

[sus]

Obligaţiile locatarului.

Locatarul are următoarele obligaţii:

  • de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei sale;
  • de a plăti chiria convenită;
  • de a restitui lucrul la încetarea contractului;
  • de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor;
  • de a răspunde pentru incendii (pentru locatarul unei clădiri);

[sus]

Încetarea locaţiunii.

Pe lângă încetarea convenţională (prin acordul părţilor, conform regulilor generale prevăzute prin actele juridice civile), legea prevede următoarele cauze de încetare a contractului de locaţiune:

  • denunţarea unilaterală;
  • expirarea termenului;
  • rezilierea pentru neexecutare;
  • pieirea lucrului;
  • desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului;
  • înstrăinarea lucrului închiriat, dacă există clauză specială în acest sens.

[sus]

Cazuri de nulitate absolută.

Atrag nulitatea absolută a contractului de locaţiune următoarele cauze:

1.încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, în cazurile:

  • nerespectării unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, cum este cea stabilită de art. 1309 C. Civ.;
  • lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954;

2.lipsa totală a consimţământului, cum este şi cazul erorii – obstacol (error in negotio şi error in corpore);
3.nevalabilitatea obiectului actului juridic;
4.când lipseşte cauza ori ea este ilicită sau imorală;
5.nerspectarea formei cerută ad validitatem;
6.lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
7.încălcarea ordinii publice;
8.frauda legii.

[sus]

Dreptul de retenţie

Spre deosebire de celelalte garanţii reale care au o reglementare distinctă în Codul Civil sau în alte legi speciale, dreptul de retenţie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei instituţii aparte. Existenţa lui se deduce dintr-o serie de texte cand legea (Codul Civil) acordă creditorului dreptul de a refuza, atât timp cât nu s-a platit datoria, restituirea unui lucru aparţinând debitorului său cu toate că nu a primit acel lucru printr-un contract de gaj.

Dreptul de retenţie ni se prezintă ca un adevarat drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să ţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Astfel, acest drept este conferit vânzătorului, depozitarului, comoştenitorului ţinut la raport, cumpărătorului cu pact de răscumpărare, locatarului sau chiriaşului, lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului, posesorului unui lucru furat şi vândut în târg, creditorului gajist, proprietarului expropriat.

La rândul său, Codul Comercial certifică existenţa dreptului de retenţie în art. 815 în ceea ce priveşte mărfurile vândute, dar nepredate atunci când cumpărătorul a fost declarat în faliment. Desigur această enumerare nu este limitativă, fiind unanim admis că dreptul de retenţie poate fi stabilit oricând pe cale convenţională printr-un contract nenumit.

Deşi mai puţin energic decât celelalte garanţii, dreptul de retenţie îşi relevă însă eficacitatea pe plan practic. Fără a putea opune celorlalţi creditori chirografari vreo clauză legală de preferinţă, retentorul, deşi creditor chirografar, în virtutea excepţiei izvorâte din dreptul de retenţie, este plătit înaintea celorlalţi, dreptul de retenţie producând astfel, în atare situaţie, efecte asemănătoare privilegiului.

Retenţia se poate exercita asupra oricărui lucru mobil sau imobil, susceptibil de detenţiune materială (chiar şi asupra titlului constatator al dreptului de proprietate).

Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, opozabil erga omnes, o garanţie pur pasivă care nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simplă detenţie precară şi nu o posesie.

Dreptul de retenţie, deşi de natură reală, nu conferă titularului său cele două atribute: de urmărire şi de preferinţă şi nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit din preţul obţinut, aşa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile, care îşi poate realiza creanţa fie pe calea dării în plată, sub controlul justiţiei, fie pe calea vânzării lucrului la licitatie, spre a fi alocată cu preferinţă asupra preţului.

Dreptul de preferinţă conferă titularului său o simplă detenţiune precară, astfel încât existenţa lui nu duce la dobândirea fructelor (această prerogativă aparţine proprietarului) afară de cazul în care prin convenţie s-a stabilit astfel şi nici la dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii lucrului.

Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenţie şi ia naştere în sarcina retentorului obligaţia de restituire. Aceasta presupune existenţa în sarcina creditorului retentor a obligaţiei de conservare a bunului precum şi răspunderea sa pentru pieirea sau stricăciunea lucrului provenită din culpa sa.

Cauzele de nulitate absolută

Nulitatea este acea sancţiune de drept civil, care lipseşte actul juridic de evectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă.

Cauzele care atrag nulitatea absolută sunt următoarele:

1. încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile:

  • nerespectarea unei incapacităţi speciale, impuse pentru ocrotirea unui interes obştesc. Aceste incapacităţi constau fie în interdicţia de a încheia anumite acte juridice civile, fie în interdicţia de a dobândi anumite drepturi sau obligaţii şi sunt instituite de legiuitor din considerente de ocrotire a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situaţia specială în care se află.
  • lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.Una din condiţiile de validitate a actului juridic civil este capacitatea de a încheia actul.
  • nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se defineşte ca fiind regula de drept civil potrivit căreia, persoana juridică nu poate dobândi, prin acte juridice, decât acele drepturi şi obligaţii care sunt în concordanţă cu scopul ei.

2. lipsa totală a consimţământului, cum este cazul erorii-obstacol (error in negotio şi error in corpore).

Potrivit art. 953 Cod civil “consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare”. Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. Eroarea obstacol (numită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic şi îmbracă, în funcţie de natura realităţii asupra căreia cade, două forme: eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constând în faptul că una dintre părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greşit, că încheie un alt act juridic, şi eroarea asupra indentităţii fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constând în faptul că una dintre părţi crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.

3. nevalabilitatea obiectului actului juridic.

Referindu-se la convenţii, art. 962 Cod civil stabileşte că “obiectul convenţiei este acela la care părţile sau numai una dintre ele se obligă”. Prin urmare, obiectul actului juridic civil se defineşte ca fiind conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau la care sunt ţinute.

Pentu a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Astfel, obiectul actului juridic trebuie să existe, trebuie să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi să fie licit şi moral. Aceste sunt condiţii generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic. Există şi condiţii speciale, cerute doar pentru anumite categorii de acte, astfel: în actele constitutive ori translative de drepturi, se cere ca cel ce se obligă să fie titularul dreptului; în actele “intuitu personae” obiectul trebuie să constea într-un fapt personal al debitorului,iar când legea prevede, este necesară şi autorizaţia administrativă.

4. când lipseşte cauza ori este ilicită sau morală.

Cauza sau scopul actului juridic este acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Potrivit art. 966 Cod civl “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. Neîndeplinirea acestor condiţii va antrena nulitatea absolută a actului juridic.

5. nerespectarea formei ad validatem.

Numeroase dispoziţii legale prevăd pentru valabilitatea unui act juridic forma ad validitatem (ad solemnitatem): donaţia (art. 813 Cod civil), testamentul (art. 858 Cod civil), ipoteca convenţională (art. 1772 Cod civil), actele între vii având ca obiect terenuri (art. 67, alin. 1 din Legea 18/1991), etc.

6. lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative.

Astfel, potrivit art. 35 din Legea 64/1995 “în afară de cazurile prevăzute de prezenta lege sau de cele autorizate de tribunal, orice constituire de garanţii personale sau reale, efectuate după înregistrarea cererii debitorului sau după expirarea termenului pentru contestarea cererilor creditorilor de către debitor ori după respingerea contestaţiei debitorului împotriva acestor cereri, va fi nulă”. De asemenea, în alineatul 1 din art. 37 al aceleiaşi legi se spune că “după deschiderea procedurii de reorganizare este interzis conducătorilor debitorului, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul tribunalului, acţiunile sau părţile lor sociale deţinute la debitorul care face obiectul acestei proceduri”.

7. încălcarea ordinii publice.

În art. 5 Cod civil, se precizează “nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. De asemenea, art. 966 dispune că “obligaţia … fondată pe o cauză … nelicită nu poate avea nici un efect”, iar art. 968 prevede că o cauză “este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”. Aşadar, voinţa juridică trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică. Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin act juridic, sub sancţiunea nulităţii absolute.

8. frauda legii.

Un act juridic se socoteşte săvârşit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Fiind o încercare de abatere legii de la finalitatea ei, fraudarea legii constituie un abuz de drept, sancţionat (explicit sau implicit) printr-o serie de dispoziţii legale.

Acţiunea în revendicare

Acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găseşte, se numeşte acţiune în revendicare. Ea poate avea ca obiect atât bunuri , cât şi mobile individual determinate; obiectul revendicării nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de valoare egală ori prin compensaţie bănească.

Prin această acţiune se pot cere şi despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, capăt de cerere subsidiar revendicării, instanţa având obligaţia să se pronunţe asupra ambelor capete de cereri.

Acţiunea în revendicare se poate exercita numai de către titularul dreptului de proprietate, exclusiv asupra lucrului revendicat şi în consecinţă:

  • coproprietarul sau coindivizul nu poate introduce acţiunea împotriva celorlalţi copărtaşi, întrucât nu au un drept exclusiv asupra părţilor ce li se cuvin, dar ei vor putea introduce acţiunea după partaj. În situaţia în care coproprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, exercitând o posesie ce duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, va putea introduce acţiunea împotriva celorlalţi coproprietari
  • împotriva terţilor, nu se va putea intenta o acţiune de către coproprietari sau coindivizi, ci exercitarea acţiunii se va putea face de toţi copărtaşii coproprietari. Motivaţia unei astfel de acţiuni se bazează pe împrejurarea că acţiunea în revendicare are scopul recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantului şi nu simpla recunoaştere a acestui drept asupra unei cote-părţi ideale nedeterminate material.
  • acţiunea în revendicare asupra unui bun comun al soţilor se poate introduce şi de către unul din soţi, în baza prezumţiei mandatului reciproc. Dacă acţiunea priveşte un bun imobil, atunci nu poate fi introdusă de un singur soţ, în acest caz nemaiexistând prezenţa de mandat reciproc.

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv în ceea ce priveşte bunurile imobile: dreptul de proprietate are caracter perpetuum ce nu se stinge prin neuz; proprietatea reprezintă starea juridică normală si cuprinde cele mai întinse atribute asupra lucrului.

Acţiunile privind celelalte drepturi reale, ex: uzufructul, se prescriu prin 30 ani. Excepţie face imobilul adjudecat la licitaţie publică, cel ce se pretinde proprietar nu-l mai poate revendica dacă au trecut 5 ani de la ordonanţa de adjudecare.

Proprietatea se poate dobândi prin uzucapiune de 30 ani ori de 10-20 ani.

Uzucapiunea (prescripţia achizitivă)

Dobândirea proprietăţii sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă a lucrului, în tot timpul fixat de lege, se numeşte uzucapiune.

Codul civil reglementează atât prescripţia achizitivă, cât şi prescripţia extinctivă. Prescripţia achizitivă duce la dobândirea unui drept real, pe când prescripţia extinctivă are ca efect încetarea posibilităţii de a obţine realizarea, prin constrângere, a unor drepturi.

Poate fi dobândit prin uzucapiune orice bun imobil care se găseşte în circuitul civil, adică este alienabil. Imobilele care sunt inalienabile nu pot fi dobândite prin uzucapiune, cum sunt cele care fac parte din domeniul public.

Bunurile mobile pot fi revendicate. Acţiunea în revendicare a acestora este imprescriptibilă, ca şi pentru imobile, dar posesorul nu poate invoca prescripţia achizitivă la imobile, ci numai la imobile. În cazul bunurilor mobile termenul de prescripţie curge din momentul când proprietarul a pierdut posesia lucrului.

Uzucapiunea presupune o posesie neviciată, adică utilă. Posesia trebuie, deci, să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Prin uzucapiune nu se cere condiţia ca proprietarul lucrului să aibă la cunoştinţă că acesta este posedat de altul.

Uzucapiunea poate fi de două feluri:

  1. uzucapiunea de 30 de ani;
  2. uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.

Pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

  • să existe posesie de 30 de ani;
  • posesia să fie utilă, adică neviciată.

Pentru a opera uzucapiunea de la 10 la 20 de ani, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

  • să existe o posesie utilă asupra lucrului;
  • posesia utilă să se întemeieze pe just titlu;
  • posesia să dureze de la 10 al 20 de ani;
  • posesia să fie de bună credinţă.

Prin just titlu se înţelege un act translativ de proprietate care provine de al altcineva decât proprietarul.

Fidejusiunea (cauţiunea)

Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.

Fidejusunea poate fi de trei feluri:

  1. convenţională, când înseşi părţile, debitorul şi creditorul, cad de acord asupra necesităţii aducerii unui garant;
  2. leaglă, când printr-o dispoziţie a legii debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin;
  3. judecătorească, când, într-o cauză litigioasă, instanţa judecătorească este aceea care dispune aducerea unui fidejusor, care să garanteze executarea obligaţiei unei persoane.

Fidejusorul trebuie să îndeplineacă anumite condiţii speciale de solvabiliate şi de domiciliu. Dacă debitorul are obligaţia de a aduce un fidejusor, acesta trebuie să fie o persoană capabilă de a contracta, să fie solvabilă şi să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului în care trebuie să execute obligaţia. Dacă fidejusorul a devenit insolvabil, trebuie adus un altul, care să întrunească condiţiile menţionate. Această regulă nu se aplică dacă fidejusorul devenit insolvabil fusese stabili în virtutea unei convenţii, prin care persoana fidejusorului fusese indicată chiar de către creditor.

Orice obligaţie poate fi garantată prin fidejusiune. Pot fi garantate atât obligaţiile existente, cât şi obligaţiile viitoare sau chiar numai cele eventuale.

Principiul care domină raporturile dintre creditor şi fidejusor este acela că, în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor, pentru executarea creanţei, fără ca această urmărire să fie condiţionată de o prealabilă urmărire a debitorului principal.

Dacă fidejusorul a plătit datoria, el se poate întoarce împotriva debitorului şi aceasta chiar în situaţia în care a garantat fără ştiinţa debitorului.

În principiu, fidejusorul poate recupera de la debitor suma plătită creditorului şi cheltuielile pe care le-a făcut după ce a notificat debitorului începerea urmăririi de către creditor; el va putea pretinde dobânzi la sumele plătite din ziua în care a notificat debitorului că a făcut plata, precum şi daune-interese.

Dacă sunt mai mulţi cofidejusori pentru unul şi acelaşi debitor, fidejusorul care a plătit datoria se poate întoarce împotriva celorlalţi fidejusori, însă numai în anumite cazuri expres prevăzute.

Fidejusiunea se poate stinge în mod direct, ca urmare a stingerii obligaţiei principale. Nu se va stinge însă fidejusiunea când plata a fost făcută nu de către debitor, ci de către un terţ care se subrogă în drepturile creditorului plătit.

Fidejusiunea se poate stinge şi pe cale directă, independent de soarta obligaţiei principale, astfel:

  • remiterea de fidejusiune, ca expresie a renunţării de către creditor la garanţie;
  • confuziunea, intervenită între patrimonial creditorului şi cel al fidejusorului.
  • conpensaţia opusă de către fidejusor creditorului ş.a.

Există însă şi un mod de stringere specific fidejusiunii, independent de soarta obligaţiei principale, şi anume ipoteza în care, din culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea să dobândeacă prin plata datoriei principale privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul.

Bibliografie.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.

Cesiunea de creanţă

Cesiunea de creanţă este o convenţie, un contract, prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane. Ea trebuie să îndeplinească deci toate condiţiile de validitate ale contractului. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana căreia i se transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat.

Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru validitatea acesteia nu este necesar şi consimţământul debitorului cedat, însă, pentru a-i fi opozabilă, trebuie îndeplinite anumite formalităţi (notificarea cesiunii de creanţă către debitorul cedat sau acceptarea cesiunii de creanţă decătre debitorul cedat).

În principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni; fac excepţie creanţele declarate de lege incesibile, precum şi, de regulă, creanţele născute dintr-un contract sinalagmatic (caz în care creditorul este concomitent şi debitor, iar aceste calităţi nu pot fi separate).

Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul. Creanţa care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-se natura ei, precum şi eventualele garanţii ce o însoţeau; cedionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit. De exemplu, cedentul transmite cesionarului o creanţă de 7.000 lei pe care o are împotriva debitorului cedat, pentru suma de 6.000 lei, sau o donează. Cesionarul va pretinde debitorului cedat să-i plătească valoarea nominală a creanţei, adică 7.000 lei

Atunci când cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, în raporturile dintre cedent şi cesionarea produce un alt efect, anume acela de a naşte în sarcina cedentului obligaţia de garanţie, care este de două feluri: de drept şi convenţională.

Garanţia de drept cuprinde obligaţia cedentului de a răspunde de existenţa actuală a creanţei şi a accesoriilor sale. Cu alte cuvinte, cedentul este ţinut să garanteze că, la momentul cesiunii, creanţa cedată există în mod valabil, că titularul ei este cedentul şi că nu a intervenit nicio cauză de stingere.

Bibliografie
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală.

Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor

Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.

Potrivit art. 1021 din codul civil, rezoluţiunea nu operează de drept, partea îndreptăţită trebuind să se adreseze instanţelor judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune. Acţiunea în rezoluţiune a contractului poate fi intentată numai de partea care a executat sau care se declară gata să execute contractul.

Pentru a fi admisibilă rezoluţiunea, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

  • una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin;
  • neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;
  • debitorul obligaţiei nexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.

Spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor lăsând neatinse prestaţiile care au fost făcute anterior rezilierii, ea aplicându-se în cazul neexecutării unor contracte cu execuţie succesivă. De exemplu în cazul contractului de închiriere dacă la un moment dat una din părţi nu-şi mai execută obligaţiile, celalată parte va putea cere rezilierea lui, fără ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ce s-a executat până atunci.

Bibliografie:

Constatin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.

Contractul de antrepriză

Noţiune.Riscul lucrului.

Riscul contractului.Recepţia lucrării.Răspunderea antreprenorului.

Subantrepriza.

Noţiune.

În baza contractului de antrepriză una dintre părţi, numită antreprenor, se obligă să execute pe riscul său şi în mod independent o anumită lucrare pentru cealaltă parte, numită client, în schimbul unui preţ.

Cât priveşte proprietatea, dacă materialele sunt procurate de antreprenor, el rămâne proprietarul lor şi al lucrării până la terminarea ei, după care clientul poate obţine predarea silită, devenind proprietar. Dacă materialele sunt procurate de client, el păstrează proprietatea lor (şi a lucrării) şi în cursul executării, creditorii antreprenorului neavând asupra lor drept de gaj general.

Cel mai cunoscut gen de antrepriză este antrepriza de construcţii; construire (reconstruire, consolidare, modificare, extindere etc) de clădiri şi alte imobile, precum şi lucrări de instalaţii şi reparaţii la construcţii, inclusiv activităţile de proiectare a lucrărilor de construcţii

[sus]

Riscul lucrului.

În material contractului de antrepriză, potrivit regulilor generale, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor), este suportat de proprietar.

Dacă materialele au fost procurate de client, în calitate de proprietar el suportă riscul pieirii lor. Deoarece insă materialele se găsesc în detenţiunea antreprenorului, care este obligat să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea lor în bune condiţii, el va fi ţinut să facă dovada că pieirea s-a produs fără culpă din partea sa.

[sus]

Riscul contractului.

Riscul contractului este suportat, în toate cazurile, de antreprenor, deoarece s-a obligat pe riscul său şi este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Prin urmare, dacă executarea contractului devine imposibilă datorită cazului fortuit sau forţei majore, antreprenorul nu are dreptul la plata preţului, căci nu a predate clientului rezultatul muncii sale. Clientul va fi obligat să plătească preţul numai dacă a fost pus în întârziere în ceea ce priveşte obligaţia de a recepţiona şi de a lua în primire lucrarea executată.

[sus]

Recepţia lucrării.

Clientul este obligat să recepţioneze şi să ia în primire lucrarea după terminarea ei integrală. În cazul unui lucru ce se măsoarăsau care are mai multe bucăţi, recepţia se poate face şi pe părţi, iar părţile plătite de client se prezumă că au fost verificate, recepţionate.

Dacă părţile nu s-au înţeles altfel, clientul este obligat să plătească preţul stabilit o dată cu recepţinarea şi luarea în primire a lucrării.

[sus]

Răspunderea antreprenorului.

Antreprenorul răspunde pentru:

  • neexecutare culpabilă a lucrării, potrivit dreptului comun;
  • pentru viciile lucrării. Recepţia lucrării din partea clientului fără obiecţii şi reserve echivalează cu descărcarea antreprenorului şi decade pe client din dreptul de a invoca ulterior viciile aparente ale lucrării.

Antreprenorul răspunde însă, în toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el şi ale lucrării, după ce a fost recepţionată de către client şi chiar dacă lucrarea nu a fost executată de către el personal.

[sus]

Subantrepriza.

În lipsă de stipulaţie contrară în contractul de antrepriză de construcţii, antreprenorul are dreptul să încredinţeze executarea unor părţi din lucrare unor subantreprenori, încheind în acest sens, cu fiecare dintre ei, un contract de subantrepriză.

În raporturile dintre antreprenor şi subantreprenor se aplică regulile prevăzute pentru antrepriză, subantreprenorul având – în cadrul acestor raporturi – rolul de antreprenor.

Deoarece subantreprenorii contractează numai cu antreprenorul, clientul nu are nicio acţiune contractuală împotriva lor. În schimb, atreprenorul răspunde contractual faţă de client pentru toate lucrările executate de subantreprenori, la fel cum răspunde şi de lucrările oricărei alte persoane pe care a folosit-o.

Întrucât subantreprenorii nu au calitatea de prepuşi, antreprenorul nu răspunde în calitate de comitent pentru faptele lor ilicite cauzatoare de prejudicii terţilor, inclusiv clientului, tot aşa cum nici clientul nu răspunde pentru faptele antreprenorului sau subantreprenorului ori antreprenorului de specialitate faţă de terţii păgubiţi.

[sus]

Bibliografie.

Francisc Deak, Contracte speciale.