All posts by Sabo Alexandra

Darea în plată – Legea 77/2016

Cabinetul Individual de Avocatură Marta Adriana oferă consultanţă juridică privind Legea nr. 77/2016 darea in plată a unor imobile pentru stingerea datoriilor din contractele de credit.
Cabinetul Individual de Avocatură Marta Adriana efectuează formalităţile privind darea în plată:

  • redectare transmitere notificare;
  • asistenţă juridică la convocarea creditorului la notariat pentru încheierea actului translativ de proprietate;
  • asistenţă juridică şi reprezentare în instanţă în situaţia în care creditorul formulează contestaţie la notificare;
  • redactare acţiune şi asistenţă/reprezentare în instanţă a debitorului in situaţia în care creditorul nu dă curs notificării şi nu se prezintă la notariat pentru încheierea actului translativ de proprietate;
  • asistenţă/reprezentare în căile de atac.

Proiect de lege firmă starter

Ministerul pentru IMM-uri a realizat un proiect de lege pentru tinerii care doresc să lanseze o afacere proprie, proiect care la prima vedere sună extraordinar având în vedere situaţia economico-financiară cu care se confruntă mediul de afaceri din România.

La o lecturare mai atentă a acestui proiect rezlizezi însă că totul sună ca o glumă, ca o ştire sforăitoare cu care, probabil, urmează să se mândrească (în situaţia în care acesta va deveni şi lege) mai sus amintitul minister multă vreme de aici în colo: “Uitaţi ce am făcut noi pentru tinerii noştri! Ce şansă formidabilă le dăm! Cum să îşi mai dorească în aceste condiţii să plece la muncă peste hotare?!”

Ca la orice beneficiu pe care ţi-l dă statul român, te aştepţi ca acesta să vină însoţit şi de o serie de obligaţii. Însă, având în vedere segmentul căruia i se adresează proiectul de lege, te-ai gândi că acestea or să fie puţine la număr şi uşor de îndeplinit. Doar se vrea sprijinirea tineretului întreprinzător! Surpriză… nu numai că nu este aşa, dar sunt şi restrictive, ducând la concluzia că nu rentează deloc să-ţi înfiinţezi o “firmă starter”.

Şi de ce mi-aş înfiinţa eu una? A… da, pentru că sunt scutită de la plata impozitului pe profit timp de 3 ani – ceea ce e minunat – având în vedere că trebuie să reinvestesc tot profitul obţinut. Până la urmă de ce aş vrea să iau şi eu la finele anului dividende ca toţi ceilalţi, când am posibilitatea să fiu angajată în firma mea şi pot trăi liniştită din salariu? Nu de alta, dar dacă nu mă angajez, din ce îmi voi asigura traiul necesar vieţii de zi cu zi? Ba mai mult, statul mă scuteşte şi de plata impozitului pe salarii (sumă de altfel exorbitant de mare) pentru maxim 3 angajaţi (oare eu ca angajată mă încadrez aici?). Trai nineacă pe banii babachii! Colac peste pupază, sunt obligată să îmi blochez şi 5000 euro în capitalul social, conform proiectului actual.

Şi dacă până acum nu eram pe deplin convinsă dacă să-mi înfiintez sau nu o “firmă starter”, finalul proiectului de lege m-a determinat în mod fără echivoc să demarez proiectul şi anume: “În situaţia în care, prin încălcarea prevederilor legii, firma starter a beneficiat în mod necuvenit de facilităţi acordate în temeiul prezentei legi, societatea este obligată să restituie deîndată şi cu precădere contravaloarea integrală a acestora, plus dobânda legală calculată de la data obţinerii de facilităţi, până la data restituirii integrale a contravalorii acestora”. Uh, ce bine că nu s-au gândit să ceară eventual dobândă penalizatoare, daune-interese, comision de acordare (facilităţi) sau alte sume de bani că am vrut să mă lansez în afaceri…

Pentru o mai profundă informare aveţi aici şi proiectul de lege aşa cum l-a gândit Ministerul pentru IMM-uri.

Contractul de locaţiune

Noţiune.
Obligaţiile locatorului.
Obligaţiile locatarului.
Încetarea locaţiunii.
Cazuri de nulitate absolută.

Noţiune.

Locaţiunea este un contract prin care o persoană , numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie.

Locaţiunea lucrurilor este un contract prin care una din părţile contractante se îndatoreşte a asigura celeilalte folosinţa unui lucru, pentru un timp determinat, contra unui preţ determinat.

Obiectul contractului de locaţiune este lucrul închiriat. Lucrul închiriat – total sau parţial – poate fi un lucru mobil sau imobil.

Deasemenea, lucrul închiriat poate fi un bun corporal sau incorporal (de exemplu dreptul de proprietate industrială), dar în toate cazurile cu condiţia să nu se distrugă sau să nu se consume prin folosinţă conform destinaţiei după natura obiectului sau conform destinaţiei stabilită prin acordul părţilor.

Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă. În caz de nerealizare a lucrului viitor se va angaja răspunderea locatorului potrivit regulilor generale.

Preţul pe care locatorul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului se numeşte chirie. Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp (ziua, luna, anul etc) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.

Sub sancţiunea nulităţii, chiria trebuie să fie sinceră şi serioasă. Dacă chiria a fost prevăzută fictiv sau lucrul a fost închiriat în schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locaţiune ci un comodat, dacă condiţiile acestui contract au fost îndeplinite şi lucrul a fost predat.

[sus]

Obligaţiile locatorului.

Toate obligaţiile locatorului decurg din esenţa contractului de locaţiune, care constă în a asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata contractului (obligaţia de a face). Pentru a asigura folosinţa lucrului, locatorul este obligat să predea şi să menţină lucrul în stare de întrebuinţare şi să-l garanteze pe locatar detulburările provenite din propria sa faptă, de la terţi şi din viciile lucrului.

Pentru a asigura folosinţa lucrului, potrivit art. 1420 Cod civil, locatorul are trei obligaţii principale:

  • obligaţia de a preda lucrul;
  • obligaţia de a menţine lucrul în stare de întrebuinţare;
  • obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse.

[sus]

Obligaţiile locatarului.

Locatarul are următoarele obligaţii:

  • de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei sale;
  • de a plăti chiria convenită;
  • de a restitui lucrul la încetarea contractului;
  • de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor;
  • de a răspunde pentru incendii (pentru locatarul unei clădiri);

[sus]

Încetarea locaţiunii.

Pe lângă încetarea convenţională (prin acordul părţilor, conform regulilor generale prevăzute prin actele juridice civile), legea prevede următoarele cauze de încetare a contractului de locaţiune:

  • denunţarea unilaterală;
  • expirarea termenului;
  • rezilierea pentru neexecutare;
  • pieirea lucrului;
  • desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului;
  • înstrăinarea lucrului închiriat, dacă există clauză specială în acest sens.

[sus]

Cazuri de nulitate absolută.

Atrag nulitatea absolută a contractului de locaţiune următoarele cauze:

1.încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, în cazurile:

  • nerespectării unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, cum este cea stabilită de art. 1309 C. Civ.;
  • lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954;

2.lipsa totală a consimţământului, cum este şi cazul erorii – obstacol (error in negotio şi error in corpore);
3.nevalabilitatea obiectului actului juridic;
4.când lipseşte cauza ori ea este ilicită sau imorală;
5.nerspectarea formei cerută ad validitatem;
6.lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
7.încălcarea ordinii publice;
8.frauda legii.

[sus]

Executarea silită modificată prin OUG nr. 42/2009

Guvernul a modificat Codul de procedură civilă, prin ordonanţa de urgenţă nr. 42/2009, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2009 prin care s-a stabilit ca începerea executării silite fără acordul instanţei este neconstituţională.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 42/2009 modifică articolul 373^1 din Codul de procedură Civilă şi anume: “cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, daca legea nu prevede altfel. Acesta, de îndata, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv. Asupra cererii de încuviinţare, preşedintele instanţei de executare se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac.”

Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

Dreptul de retenţie

Spre deosebire de celelalte garanţii reale care au o reglementare distinctă în Codul Civil sau în alte legi speciale, dreptul de retenţie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei instituţii aparte. Existenţa lui se deduce dintr-o serie de texte cand legea (Codul Civil) acordă creditorului dreptul de a refuza, atât timp cât nu s-a platit datoria, restituirea unui lucru aparţinând debitorului său cu toate că nu a primit acel lucru printr-un contract de gaj.

Dreptul de retenţie ni se prezintă ca un adevarat drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să ţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Astfel, acest drept este conferit vânzătorului, depozitarului, comoştenitorului ţinut la raport, cumpărătorului cu pact de răscumpărare, locatarului sau chiriaşului, lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului, posesorului unui lucru furat şi vândut în târg, creditorului gajist, proprietarului expropriat.

La rândul său, Codul Comercial certifică existenţa dreptului de retenţie în art. 815 în ceea ce priveşte mărfurile vândute, dar nepredate atunci când cumpărătorul a fost declarat în faliment. Desigur această enumerare nu este limitativă, fiind unanim admis că dreptul de retenţie poate fi stabilit oricând pe cale convenţională printr-un contract nenumit.

Deşi mai puţin energic decât celelalte garanţii, dreptul de retenţie îşi relevă însă eficacitatea pe plan practic. Fără a putea opune celorlalţi creditori chirografari vreo clauză legală de preferinţă, retentorul, deşi creditor chirografar, în virtutea excepţiei izvorâte din dreptul de retenţie, este plătit înaintea celorlalţi, dreptul de retenţie producând astfel, în atare situaţie, efecte asemănătoare privilegiului.

Retenţia se poate exercita asupra oricărui lucru mobil sau imobil, susceptibil de detenţiune materială (chiar şi asupra titlului constatator al dreptului de proprietate).

Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, opozabil erga omnes, o garanţie pur pasivă care nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simplă detenţie precară şi nu o posesie.

Dreptul de retenţie, deşi de natură reală, nu conferă titularului său cele două atribute: de urmărire şi de preferinţă şi nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit din preţul obţinut, aşa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile, care îşi poate realiza creanţa fie pe calea dării în plată, sub controlul justiţiei, fie pe calea vânzării lucrului la licitatie, spre a fi alocată cu preferinţă asupra preţului.

Dreptul de preferinţă conferă titularului său o simplă detenţiune precară, astfel încât existenţa lui nu duce la dobândirea fructelor (această prerogativă aparţine proprietarului) afară de cazul în care prin convenţie s-a stabilit astfel şi nici la dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii lucrului.

Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenţie şi ia naştere în sarcina retentorului obligaţia de restituire. Aceasta presupune existenţa în sarcina creditorului retentor a obligaţiei de conservare a bunului precum şi răspunderea sa pentru pieirea sau stricăciunea lucrului provenită din culpa sa.

Cauzele de nulitate absolută

Nulitatea este acea sancţiune de drept civil, care lipseşte actul juridic de evectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă.

Cauzele care atrag nulitatea absolută sunt următoarele:

1. încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile:

  • nerespectarea unei incapacităţi speciale, impuse pentru ocrotirea unui interes obştesc. Aceste incapacităţi constau fie în interdicţia de a încheia anumite acte juridice civile, fie în interdicţia de a dobândi anumite drepturi sau obligaţii şi sunt instituite de legiuitor din considerente de ocrotire a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situaţia specială în care se află.
  • lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.Una din condiţiile de validitate a actului juridic civil este capacitatea de a încheia actul.
  • nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se defineşte ca fiind regula de drept civil potrivit căreia, persoana juridică nu poate dobândi, prin acte juridice, decât acele drepturi şi obligaţii care sunt în concordanţă cu scopul ei.

2. lipsa totală a consimţământului, cum este cazul erorii-obstacol (error in negotio şi error in corpore).

Potrivit art. 953 Cod civil “consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare”. Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. Eroarea obstacol (numită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic şi îmbracă, în funcţie de natura realităţii asupra căreia cade, două forme: eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constând în faptul că una dintre părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greşit, că încheie un alt act juridic, şi eroarea asupra indentităţii fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constând în faptul că una dintre părţi crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.

3. nevalabilitatea obiectului actului juridic.

Referindu-se la convenţii, art. 962 Cod civil stabileşte că “obiectul convenţiei este acela la care părţile sau numai una dintre ele se obligă”. Prin urmare, obiectul actului juridic civil se defineşte ca fiind conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau la care sunt ţinute.

Pentu a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Astfel, obiectul actului juridic trebuie să existe, trebuie să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi să fie licit şi moral. Aceste sunt condiţii generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic. Există şi condiţii speciale, cerute doar pentru anumite categorii de acte, astfel: în actele constitutive ori translative de drepturi, se cere ca cel ce se obligă să fie titularul dreptului; în actele “intuitu personae” obiectul trebuie să constea într-un fapt personal al debitorului,iar când legea prevede, este necesară şi autorizaţia administrativă.

4. când lipseşte cauza ori este ilicită sau morală.

Cauza sau scopul actului juridic este acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Potrivit art. 966 Cod civl “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. Neîndeplinirea acestor condiţii va antrena nulitatea absolută a actului juridic.

5. nerespectarea formei ad validatem.

Numeroase dispoziţii legale prevăd pentru valabilitatea unui act juridic forma ad validitatem (ad solemnitatem): donaţia (art. 813 Cod civil), testamentul (art. 858 Cod civil), ipoteca convenţională (art. 1772 Cod civil), actele între vii având ca obiect terenuri (art. 67, alin. 1 din Legea 18/1991), etc.

6. lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative.

Astfel, potrivit art. 35 din Legea 64/1995 “în afară de cazurile prevăzute de prezenta lege sau de cele autorizate de tribunal, orice constituire de garanţii personale sau reale, efectuate după înregistrarea cererii debitorului sau după expirarea termenului pentru contestarea cererilor creditorilor de către debitor ori după respingerea contestaţiei debitorului împotriva acestor cereri, va fi nulă”. De asemenea, în alineatul 1 din art. 37 al aceleiaşi legi se spune că “după deschiderea procedurii de reorganizare este interzis conducătorilor debitorului, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul tribunalului, acţiunile sau părţile lor sociale deţinute la debitorul care face obiectul acestei proceduri”.

7. încălcarea ordinii publice.

În art. 5 Cod civil, se precizează “nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. De asemenea, art. 966 dispune că “obligaţia … fondată pe o cauză … nelicită nu poate avea nici un efect”, iar art. 968 prevede că o cauză “este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”. Aşadar, voinţa juridică trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică. Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin act juridic, sub sancţiunea nulităţii absolute.

8. frauda legii.

Un act juridic se socoteşte săvârşit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Fiind o încercare de abatere legii de la finalitatea ei, fraudarea legii constituie un abuz de drept, sancţionat (explicit sau implicit) printr-o serie de dispoziţii legale.

Facturile electronice

Dispoziţii generale
Factura în formă electronică
Condiţiile pentru a se emite facturi în formă electronică
Omologarea sistemelor informatice
Anularea facturilor

Dispoziţii generale

Legea nr. 260/2007 stabileste regimul juridic al documentelor în formă electronică ce conţin date privind operaţiunile economice de schimb sau vânzare de bunuri sau servicii între persoane care emit şi primesc facturi, bonuri fiscale sau chitanţe în formă electronică.

Prin emiterea facturilor în formă electronică se înţelege operaţiunea de întocmire, semnare electronică şi marcare temporală a facturilor în formă electronică utilizând un sistem informatic omologat.

[sus]

Factura în formă electronică

Persoana fizică sau juridică ce emite facturi poate să opteze pentru emiterea facturilor în formă electronică, cu condiţia garantării autenticitatii, originii şi integrităţii conţinutului, conform condiţiilor prevăzute de prezenta lege.

Factura în formă electronică respectă formatul şi conţinutul stabilite de actele normative speciale şi va conţine marca temporală care certifică momentul emiterii şi semnătura electronică a emitentului facturii. Certificatul aferent semnăturii electronice a emitentului facturii în formă electronică va conţine informaţii privind identificatorul fiscal şi numărul notificării înregistrate la Ministerul Finanţelor.

[sus]

Condiţiile pentru a se emite facturi în formă electronică

Emitentul facturii în formă electronică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

  1. să utilizeze un sistem informatic omologat;
  2. să dispună de mijloace tehnice şi umane corespunzătoare pentru garantarea securităţii, fiabilităţii şi continuităţii serviciilor de prelucrare a datelor în formă electronică;
  3. să folosească personal cu cunoştinţe de specialitate în domeniul tehnologiei semnăturii electronice şi cu o practică suficientă în ceea ce priveşte procedurile de securitate corespunzătoare;
  4. să fie în măsură să gestioneze şi să arhiveze toate informaţiile privind fiecare factură în formă electronică emisă;
  5. să utilizeze sisteme omologate pentru arhivarea de facturi în formă electronică în conformitate cu prevederile Legii nr. 135/2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică.
  6. să menţină evidenta facturilor electronice emise într-un registru electronic de evidenţă a facturilor în formă electronică şi să menţioneze existenţa unui exemplar pe suport de hartie, daca este cazul.

[sus]

Omologarea sistemelor informatice

Potrivit Ordinului nr. 488/2009, emitentul facturii în formă electronică are obligaţia să folosească un sistem informatic omologat de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale (MCSI).

Emitentul facturii în formă electronică ce solicită omologarea sistemului informatic are obligaţia să transmită MCSI următoarele documente:

  • cererea de omologare;
  • raport de audit – auditul va fi realizat de către un auditor independent faţă de emitentul facturii în formă electronică şi faţă de producătorul sistemului informatic a cărui omologare se solicită. Raportul de audit poate fi realizat de o persoană fizică sau juridică, certificată ca auditor de sisteme informatice;
  • descrierea funcţională a sistemului informatic;
  • planul de securitate a sistemului informatic;
  • certificări privind securitatea sistemului informatic, acolo unde acestea există;
  • declaraţia pe propria răspundere a auditorului, prin care este exprimată independenţa sa faţă de emitentul facturii în formă electronică şi producătorul sistemului informatic auditat;
  • dacă este cazul, descrierea echipamentelor necesare realizării procesului de conversie, în situaţia în care emitentul de drept al facturii în formă electronică are un contract valabil încheiat în baza căruia beneficiază de servicii de conversie a facturilor emise pe suport hârtie în facturi în formă electronică;
  • dovada achitării tarifului de omologare – 9.000 de lei.

[sus]

Anularea facturilor

Pentru anularea unei facturi în format electronic emitentul şi beneficiarul acesteia trebuie să încheie un act juridic prin care se specifică anularea de comun acord şi care conţine:

  1. seria şi numărul fiecărei facturi anulate;
  2. data emiterii fiecărei facturi anulate;
  3. data transmiterii fiecărei facturi anulate;
  4. data anulării;
  5. semnătura olografă a părţilor şi stampila, unde este cazul.

Actul juridic se întocmeşte în 3 exemplare, din care un exemplar rămâne emitentului, unul beneficiarului, iar al treilea este păstrat de către persoana abilitată să opereze anularea facturii electronice.

Emitentul este obligat să notifice Ministerului Finantelor anularea facturii în formă electronică, menţionând datele de identificare a fiecărei facturi anulate şi data la care a fost întocmit documentul prin care s-a convenit anularea.

[sus]

Impozitul forfetar

Conform OUG nr. 34/2009, impozitul minim se va aplica în cazul firmelor al căror impozit pe profit se situează sub nivelul aferent intervalului veniturilor în care se încadrează.

Pentru încadrarea în tranşa de venituri totale anuale, se vor lua în calcul veniturile totale, obţinute din orice sursă, înregistrate la data de 31 decembrie a anului precedent, din care se vor scădea:

  1. veniturile din variaţia stocurilor;
  2. veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;
  3. veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor;
  4. veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, conform reglementărilor legale;
  5. veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor datorate bugetului statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, conform reglementărilor legale;
  6. veniturile realizate din despăgubiri de la societăţile de asigurare;
  7. veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative.

Potrivit OUG nr. 34/2009, impozitul pe profit minim, calculat în funcţie de venituri, va fi stabilit astfel:

  • pentru venituri totale anuale între 0 – 52.000 de lei – impozit minim anual de 2.200 de lei;
  • pentru venituri totale anuale între 52.001 – 215.000 de lei – impozit minim anual de 4.300 de lei;
  • pentru venituri totale anuale între 215.001 – 430.000 de lei – impozit minim anual de 6.500 de lei;
  • pentru venituri totale anuale între 430.001 – 4.300.000 de lei – impozit minim anual de 8.600 de lei;
  • pentru venituri totale anuale între 4.300.001 – 21.500.000 de lei – impozit minim anual de 11.000 de lei;
  • pentru venituri totale anuale între 21.500.001 – 129.000.000 de lei – impozit minim anual de 22.000 de lei;
  • pentru venituri totale anuale de peste 129.000.001 de lei – impozit minim anual de 43.000 de lei;

Noua grilă de impozitare minimă se aplică şi în cazul microîntreprinderilor care optează pentru plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor.

De asemenea, potrivit OUG nr. 34/2009, contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit datorat este mai mic decat 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri înregistrate.

În plus, OUG nr. 34/2009 prevede că, până la 31 decembrie 2010, în cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depăşească 3.500 kg şi care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adaugată aferentă achiziţiilor acestor vehicule şi nici taxa aferentă achiziţiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleaşi caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanei impozabile, cu excepţia vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii:

  1. vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenţie, reparaţii, pază şi protecţie, curierat, transport de personal la şi de la locul de desfăşurare a activităţii, precum şi vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenţi de vânzări şi de agenţi de recrutare a forţei de muncă;
  2. vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru activitatea de taxi;
  3. vehiculele utilizate pentru prestarea de servicii cu plată, inclusiv pentru închirierea către alte persoane, instruirea de către şcolile de şoferi, transmiterea folosinţei în cadrul unui contract de leasing financiar sau operaţional;
  4. vehiculele utilizate în scop comercial, respectiv în vederea revânzării.

Limitarea deducerii TVA nu se aplică pentru avansurile care au fost achitate înainte de data de 1 mai 2009 pentru valoarea totală sau parţială a vehiculelor rutiere motorizate, daca livrarea acestora intervine după data de 1 mai 2009 inclusiv.

Prin achiziţie de vehicule se înţelege cumpărarea unui vehicul din România, importul sau achiziţia intracomunitară a vehiculului, potrivit OUG nr. 34/2009.

Potrivit OUG nr. 34/2009, pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii, exclusiv cele privind combustibilul, aferente autoturismelor folosite de persoanele cu funcţii de conducere şi de administrare ale persoanei juridice, vor fi deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecarei persoane cu astfel de atribuţii.

Acţiunea în revendicare

Acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găseşte, se numeşte acţiune în revendicare. Ea poate avea ca obiect atât bunuri , cât şi mobile individual determinate; obiectul revendicării nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de valoare egală ori prin compensaţie bănească.

Prin această acţiune se pot cere şi despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, capăt de cerere subsidiar revendicării, instanţa având obligaţia să se pronunţe asupra ambelor capete de cereri.

Acţiunea în revendicare se poate exercita numai de către titularul dreptului de proprietate, exclusiv asupra lucrului revendicat şi în consecinţă:

  • coproprietarul sau coindivizul nu poate introduce acţiunea împotriva celorlalţi copărtaşi, întrucât nu au un drept exclusiv asupra părţilor ce li se cuvin, dar ei vor putea introduce acţiunea după partaj. În situaţia în care coproprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, exercitând o posesie ce duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, va putea introduce acţiunea împotriva celorlalţi coproprietari
  • împotriva terţilor, nu se va putea intenta o acţiune de către coproprietari sau coindivizi, ci exercitarea acţiunii se va putea face de toţi copărtaşii coproprietari. Motivaţia unei astfel de acţiuni se bazează pe împrejurarea că acţiunea în revendicare are scopul recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantului şi nu simpla recunoaştere a acestui drept asupra unei cote-părţi ideale nedeterminate material.
  • acţiunea în revendicare asupra unui bun comun al soţilor se poate introduce şi de către unul din soţi, în baza prezumţiei mandatului reciproc. Dacă acţiunea priveşte un bun imobil, atunci nu poate fi introdusă de un singur soţ, în acest caz nemaiexistând prezenţa de mandat reciproc.

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv în ceea ce priveşte bunurile imobile: dreptul de proprietate are caracter perpetuum ce nu se stinge prin neuz; proprietatea reprezintă starea juridică normală si cuprinde cele mai întinse atribute asupra lucrului.

Acţiunile privind celelalte drepturi reale, ex: uzufructul, se prescriu prin 30 ani. Excepţie face imobilul adjudecat la licitaţie publică, cel ce se pretinde proprietar nu-l mai poate revendica dacă au trecut 5 ani de la ordonanţa de adjudecare.

Proprietatea se poate dobândi prin uzucapiune de 30 ani ori de 10-20 ani.

Activităţile exceptate de la utilizarea casei de marcat electronice fiscale

De la obligaţia utilizării casei de marcat sunt exceptate următoarele activităţi economice (art. 2 din OG 28/1999 republicată):

  1. comerţul ocazional cu produse agricole autohtone efectuat de către producătorii agricoli individuali deţinători de autorizaţie în pieţe, târguri, oboare sau în alte locuri publice autorizate, livrările de bunuri efectuate prin automatele comerciale, serviciile de parcări auto a căror contravaloare se încasează prin automate, precum şi activităţile de jocuri de noroc desfăşurate cu mijloace tehnice de joc ce funcţionează pe baza acceptatoarelor de bancnote sau monede;
  2. serviciile de alimentaţie publică efectuate în mijloace de transport public de călători
  3. *** Abrogată
  4. vânzarea de ziare şi reviste prin distribuitori specializaţi
  5. transportul public de călători pe bază de bilete sau abonamente tipărite conform legii, precum şi cu metroul
  6. activităţile pentru care încasările se realizează pe bază de bonuri cu valoare fixă tipărite conform legii – bilete de acces la spectacole, muzee, expoziţii, târguri şi oboare, grădini zoologice şi grădini botanice, biblioteci, locuri de parcare pentru autovehicule, bilete de participare la jocuri de noroc şi altele similare
  7. activităţile de asigurări şi ale caselor de pensii, precum şi activităţile de intermedieri financiare, inclusiv activităţile auxiliare acestora. Nu sunt exceptate activităţile de schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar pentru persoane fizice, altele decât operaţiunile efectuate de punctele de schimb valutar din incinta instituţiilor de credit, aparţinând acestor instituţii, precum şi cele efectuate prin intermediul automatelor de schimb valutar;
  8. activităţile desfăşurate ca profesii libere sub toate formele de organizare care nu implică crearea unei societăţi comerciale;
  9. vânzarea obiectelor de cult şi serviciile religioase prestate de instituţiile de cult;
  10. *** Abrogată
  11. comerţul cu amănuntul prin comis-voiajori, precum şi prin corespondenţă, cu excepţia livrărilor de bunuri la domiciliu efectuate de magazine şi unităţile de alimentaţie publică, pe bază de comandă;
  12. serviciile de instalaţii, reparaţii şi întreţinere a bunurilor, efectuate la domiciliul clientului;
  13. vânzarea pachetelor de servicii turistice sau de componente ale acestora de către agenţiile de turism, definite potrivit legii;
  14. furnizarea la domiciliul clientului a energiei electrice şi termice, a gazelor naturale, a apei, a serviciilor de telefonie, inclusiv de telefonie mobilă, de poştă şi curier, de salubritate, de televiziune, inclusiv prin cablu, de Internet;
  15. efectuarea lucrărilor de construcţii, reparaţii, amenajări şi întreţinere de locuinţe;
  16. serviciile medicale cu plată prestate la domiciliul sau la locul de muncă al clientului;
  17. *** Abrogată
  18. *** Abrogată

Intră sub incidenţa prevederilor art 2 lit. h) din ordonanţa de urgenţă:

  1. profesiile libere sub toate formele de organizare, care nu implica crearea unei societăţi comerciale desfăşurate de către notari, avocaţi, experţi autorizaţi, medici, experţi-contabili, contabili autorizaţi, arhitecţi, precum şi de alte persoane fizice care prestează servicii cu caracter profesional în domeniul ştiinţific, literar, artistic şi educativ;
  2. activităţile economice desfăşurate în mod independent, inclusiv prin practicarea unei meserii, de către persoanele fizice autorizate potrivit legii, cu excepţia activităţilor de taximetrie auto pentru mărfuri şi persoane.