Dreptul de retenţie

Spre deosebire de celelalte garanţii reale care au o reglementare distinctă în Codul Civil sau în alte legi speciale, dreptul de retenţie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei instituţii aparte. Existenţa lui se deduce dintr-o serie de texte cand legea (Codul Civil) acordă creditorului dreptul de a refuza, atât timp cât nu s-a platit datoria, restituirea unui lucru aparţinând debitorului său cu toate că nu a primit acel lucru printr-un contract de gaj.

Dreptul de retenţie ni se prezintă ca un adevarat drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să ţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Astfel, acest drept este conferit vânzătorului, depozitarului, comoştenitorului ţinut la raport, cumpărătorului cu pact de răscumpărare, locatarului sau chiriaşului, lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului, posesorului unui lucru furat şi vândut în târg, creditorului gajist, proprietarului expropriat.

La rândul său, Codul Comercial certifică existenţa dreptului de retenţie în art. 815 în ceea ce priveşte mărfurile vândute, dar nepredate atunci când cumpărătorul a fost declarat în faliment. Desigur această enumerare nu este limitativă, fiind unanim admis că dreptul de retenţie poate fi stabilit oricând pe cale convenţională printr-un contract nenumit.

Deşi mai puţin energic decât celelalte garanţii, dreptul de retenţie îşi relevă însă eficacitatea pe plan practic. Fără a putea opune celorlalţi creditori chirografari vreo clauză legală de preferinţă, retentorul, deşi creditor chirografar, în virtutea excepţiei izvorâte din dreptul de retenţie, este plătit înaintea celorlalţi, dreptul de retenţie producând astfel, în atare situaţie, efecte asemănătoare privilegiului.

Retenţia se poate exercita asupra oricărui lucru mobil sau imobil, susceptibil de detenţiune materială (chiar şi asupra titlului constatator al dreptului de proprietate).

Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, opozabil erga omnes, o garanţie pur pasivă care nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simplă detenţie precară şi nu o posesie.

Dreptul de retenţie, deşi de natură reală, nu conferă titularului său cele două atribute: de urmărire şi de preferinţă şi nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit din preţul obţinut, aşa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile, care îşi poate realiza creanţa fie pe calea dării în plată, sub controlul justiţiei, fie pe calea vânzării lucrului la licitatie, spre a fi alocată cu preferinţă asupra preţului.

Dreptul de preferinţă conferă titularului său o simplă detenţiune precară, astfel încât existenţa lui nu duce la dobândirea fructelor (această prerogativă aparţine proprietarului) afară de cazul în care prin convenţie s-a stabilit astfel şi nici la dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii lucrului.

Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenţie şi ia naştere în sarcina retentorului obligaţia de restituire. Aceasta presupune existenţa în sarcina creditorului retentor a obligaţiei de conservare a bunului precum şi răspunderea sa pentru pieirea sau stricăciunea lucrului provenită din culpa sa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *